Cele trei turnuri pierdute ale Bihorului

Cele trei turnuri pierdute pe care vi le aducem în atenţie au ocupat în trecut fiecare câte un loc distinct în mentalul colectiv, însă toate au avut în comun un singur lucru: glasul din cer, din înălţimi, ce anunţa deopotrivă cele bune şi cele rele. Prin excelenţă turnul a avut un rol de legătură, de trecere, de tranziţie: fie prin înălţime, fie prin funcţionalitate. Este un punct important care oferă o graniţă. Turnul bisericii este fie la intrare în locaş, având atârnat un clopot care îşi cheamă credincioşii, fie în centrul acesteia, legându-i pe cei aflaţi la slujbă cu divinitatea. Donjonul este acel turn al cetăţii sau al fortificaţiei cel mai bine apărat şi cel mai greu de cucerit de către asediatori, tocmai din cauza înălţimii. Acela este locul de protecţie suprem, în care tranzitoriu oamenii se retrăgeau la vreme de răstrişte. În fine, turnul de pază aşezat pe unul din locurile înalte desemna adesea graniţa dintre un domeniu şi altul, dintre o împărăţie şi alta.

Cele trei exemple de turnuri pe care le-am ales sunt din Crişana, mai exact din judeţul Bihor. Faptul că acestea se pierd, devenind ruine fără pic de valoare istorică, este rodul conştiinţei civice cu privire la patrimoniul naţional şi la istoria pe care cei mai mulţi o preferă doar din fotografii, manuale şi discursuri. Cele trei turnuri sunt: turnul complexului monastic de la Sânnicolau de Beiuş, turnul de la „Portus Crisy” sau Vama Sării şi Donjonul Cheresig.

Ruinele complexului monastic de la Sânnicolau de Beiuş

Mult prea pompos intitulat „Ruinele complexului monastic de la Sânnicolau de Beiuş”, turnul fostei mănăstiri străjuişte azi doar un lan de porumb în comuna Şoimi. Lista Monunentelor Istorice îi oferă o importaţă pe măsura numelui, catalogându-l drept monument de importanţă naţională (categoria A), însă proprietarul, Primăria comunei Şoimi, îl consideră, deşi oficial nu ar recunoaşte acest lucru, o povară.

Ridicat între 1327–1424, asupra monumentului au fost efectuate lucrări ce au vizat întărirea structurii de rezistenţă a turnului, în anul 1933, însă fără a se respecta arhitectura acestuia, cărămida degradată sau lipsă fiind înlocuită cu bucăţi de piatră şi ciment. De asemenea numeroase cărămizi s-au desprins din zidurile construcţiei, şubrezind rezistenţa acesteia.

Invocând lipsa resurselor financiare, autorităţile locale nu se implică în efectuarea unor lucrări de consolidare, respectiv de restaurare. Povestea turnului, care îşi chema slujitorii şi credincioşii la rugăciune, este foarte aproape să se piardă definitiv. Oricum nu mai are cine să o spună, pentru că monumentul nu este indicat prin mijloace de semnalizare, aşa cum prevede legislaţia în vigoare, iar accesul este greoi, nefiind amenajat nici perimetrul din vecinătate.

Turnul de la „Portus Crisy”

Aşa cum aminteam şi mai sus, graniţa între teritorii era delimitată de un astfel de turn. ,,Vama sării” sau „Casa zmăului” sunt tot atâtea nume care desemenează turnul de la „Portus Crisy”, monument aflat pe malul drept al Crişului Repede, în defileul de la Vad, în satul Vadu Crişului, comuna Vadu Crişului. Acest loc de trecere este inclus în Lista Monumentelor Istorice la categoria B, imobile de patrimoniu de importanţă locală.

Turnul se află pe o stâncă verticală, construit la opt metri înălţime faţă de sol. Parţial săpat în stâncă, parţial zidit, turnul datează de la începutul secolului al XIII-lea. Ferestrele sale au servit zeci de ani ca punct de observaţie pentru cei care stăpâneau aceste pământuri.

De asemenea a servit şi ca un punct vamal permanent între regiunea liberă Transilvania şi paşalâcul otoman de la Oradea, în care se vămuia sarea din ocnele din centrul Transilvaniei, adusă în căruţe sau cu pluta de către negustorii de sare. Deşi se află departe de ochii turiştilor obişnuiţi, lipsind atât indicaţiile şi plăcuţele de informare, cât şi din ghidurile turistice ale regiunii, la baza imobilului mai există cârligele de metal de care se agăţau plutele pentru oprire şi vămuire.

Pe ruine a crescut vegetaţie, se desprind pietre din zidărie, iar accesul nu este amenajat corespunzător. Nici nu se pune problema să fie inclus în vreun proiect. Oricum pierdut printre buruieni şi relief îşi va da obştescul sfârşit la datorie după sute de ani de pază.

Donjonul Cheresig

Pare nefiresc să vorbeşti despre donjon în România. Te-ai aştepta ca astfel de construcţii să fie doar în Occident. În istoria învăţată de noi din manualele şcolare suprema formă de fortificaţie medievală în Ţările Române a fost cetatea. Iar drept mărturie stă Cetatea Neamţului apărată de o mână de plăieşi împotriva hulpavului rege polon Ian Sobieski.

Construcţia sau mai degrabă ruinele unui fost punct fortificat din care s-a păstrat doar acest element vine să contravină teoriei învăţate la şcoală. Într-adevăr, cei care au zidit acest punct fortificat şi l-au stăpânit au aparţinut nobilimii maghiare.

Ruinele donjonului se află în hotarul nord-vestic al comunei Cheresig, pe fâşia de frontieră între România şi Ungaria. Turnul, care iniţial a avut patru sau cinci nivele despărţite între ele de planşee de grinzi, are un plan hexagonal şi este înconjurat de o denivelare de pământ de formă trapezoidală, care indică existenţa unui şanţ şi val de apărare sau a unui zid de incintă. În apropierea donjonului, la est şi sud, mai sunt vizibile alte ruine de dimensiuni mai mici. Monumentul a fost construit imediat după invazia tătară din 1242, ca turn de observaţie şi punct întărit. Prima atestare provine din anul 1289, când cetatea era în posesiunea lui Beke din neamul Borşa. Mai târziu, în 1317, este amintită ca fiind în posesiunea regelui. În 1390 a fost donată familiei Losonczi, iar mai târziu ajunge în proprietatea familiei Csáky, care, cu mici întreruperi, a rămas proprietarul domeniului până la sfârşitul Primului Război Mondial. Tot pe aici au trecut şi răsculaţii lui Gheorghe Doja în 1514 când au asediat cetatea Oradea.

În prezent, turnul, catalogat drept monument de importanţă naţională, necesită consolidare, cu precădere la baza sa, fiind vizitat doar de păsările cerului. Poveştile şi legendele din jurul său s-au stins rând pe rând, doar o plăcuţă de bronz aminteşte în câteva cuvinte istoria locului.

Ce putem face cu trei turnuri pierdute?

Avem liste şi legi care inventariază şi protejează, mai mult pe hârtie, patrimoniul cultural naţional, dar aşa cum spune un proverb românesc: „de la vorbă, la faptă este cale lungă”. Ce ar trebui făcut?! Mai corect ar fi să ne întrebăm: ce s-ar fi întâmplat dacă aceste monumente ar fi fost în altă ţară, spre exemplu una occidentală? Cu siguranţă ne-am fi înscris într-un tur să le vizităm pentru că ar fi fost restaurate şi ar fi avut o poveste oficială – istorică şi o duzină de legende, marketate pentru a aduce un profit frumuşel atât comercianţilor de tot felul, cât şi autorităţilor locale.

La Bucureşti însă politicenii se plâng de lipsa absorbţiei fondurilor europene. Restaurarea în întregime a monumentelor din care odinioară au făcut parte aceste turnuri nu este cu putinţă, dar dacă doar aceste ruine ar fi incluse într-un traseu intitulat, să spunem, „Turnuri pierdute” şi ar fi refăcute pentru a nu mai constitui un pericol pentru turişti pe baza unor bani proveniţi de pe axele Uniunii Europene de dezvoltare a turismului istoric şi cultural, nu doar s-ar aborbi din aceşti bani, dar activitatea turistică ar deveni un motor al economiei locale. Poate autorităţile locale, cele mai multe chiar proprietari ai acestor ruine, ar trebui să se simtă binecuvântate că le au şi să nu le vadă ca pe o povară. Uneori problema nu este doar cea a banilor, ci una de perspectivă.

Dacă te interesează să afli mai multe lucruri despre patrimoniul românesc ai la dispoziţie şi pagina de Facebook Salvăm Patrimoniul Cultural