„Moartea cea mare” ne-a fost de folos: cea mai dramatică extincţie în masă a favorizat enorm evoluţia mamiferelor

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Extincţia permian-triasică, petrecută în urmă cu 250 de milioane de ani, a fost un eveniment catastrofal, în care peste 90% dintre formele de viaţă marine şi 70% dintre cele terestre au dispărut.

Dar acelaşi eveniment care a cauzat pieirea atâtor grupuri de animale a favorizat avântul evolutiv al altora, de exemplu al cinodontelor: acestea nu numai că nu au pierit în extincţie, dar au şi prosperat după aceea, susţine un grup de oameni de ştiinţă, într-un articol publicat în Proceedings of the Royal Society of Biological Sciences.

Cel mai timpurii forme (cunoscute pe baza fosilelor descoperite în diferite locuri din lume) sunt Morganucodon (din Anglia), Megazostrodon (Africa de sud), Bienotherium (din China).

Cinodontele aveau o dentiţie diferenţiată, cu dinţi de diferite forme (incisivi, canini, molari); erau probabil homeoterme („cu sânge cald”, adică aveau capacitatea de a-şi menţine constantă temperatura corpului independent de temperatura mediului ambiant) şi aveau corpul acoperit cu peri, trăsături prin care se deosebeau de strămoşii lor reptilieni şi care le-au asigurat succesul evolutiv.

Dar aceste caracteristici au apărut gradat, în cursul unei perioade îndelungate şi este foarte probabil ca ca apariţia lor să fi fost declanşată de evenimentul survenit la graniţa dintre Permian şi Triasic. Deşi cauza nu este complet elucidată, se crede că dezastrul ar fi fost produs de fenomenele vulcanice extrem de violente care au avut loc pe teritoriul de azi al Siberiei.

Cinodiontele sunt considerate forme care fac trecerea de la reptile la mamifere; în cursul evoluţiei, ele s-au distanţat tot mai mult de strămoşii lor reptilieni, dezvoltând în măsură tot mai mare caracteristici mamaliene (de mamifer). Printre aceste caractersitici se numără structura maxilarelor, oscioarele din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scăriţa) şi alcătuirea dentiţiei.

Unele dintre specii aveau peste 1,20 metri lungime; majoritatea speciilor erau proababil niocturne (după cum indică dezvoltarea mare a ariilor cerebrale asociate cu mirosul şi auzul); se hrăneau cu rădăcini, insecte, ouă, poate chiar cu dinozauri mici ori pui de dinozauri.

După cum explică dr. Marcello Ruta, paleobiolog la Universitatea Lincoln, extincţiile în masă sunt privite cel mai adesea ca nişte evenimente în întregime negative, însă, în aces caz, grupul cinodontelor – care înainte de extincţie cuprindea foarte puţine specii – a luat efectiv avânt după acest eveniment, diversificându-se şi ocupând, în perioada triasică, numeroase nişe ecologice, atât în registrul carnivorelor, cât şi al erbivorelor.

Cercetătorii au comparat 150 de caractersitici ale scheletelor fosile ale unor cinodonte, inclusiv ale unor mărunte exemplare de Morganucodon şi Sinoconodon (de numai vreo 10 cm lungime), care au trăit acum 200 de milioane de ani şi şi-au transmis ADN-ul la miliarde de urmaşi, inclusiv noi, oamenii.

În perioada triasică, de după marea extincţie, cinodntele s-au împărţit în două ramuri evolutive, una cuprinzând predominant forme carnivore, cealaltă mai ales forme erbviore; cea carnivoră  s-a diversificat mai puternic şi s-a adaptat în moduri mai variate, ducând în cele din urmă, la aproximativ 25 de milioane de ani după marea exticnţie, la apariţia primelor mamifere adevărate.

Sursa: Mail Online