Adevărul despre Fukushima: un expert dezvăluie ceea ce nu ştie publicul despre ameninţarea radiaţiilor

David Ropeik, profesor în cadrul Harvard Extension School şi totodată autorul cărţii “How Risky Is It, Really? Why Our Fears Don’t Always Match the Facts”, afirmă că oamenii supraestimează riscurile asociate radiaţiilor. În acest scop, Ropeik a publicat în New York Times un articol în care explică pe larg situaţia de la Fukushima:

„Au trecut mai bine de doi ani şi jumătate de când accidentul nuclear de la Fukushima a început să se desfăşoare, iar oamenii din jurul lumii continuă să urmărească evenimentele îndeaproape. Pericolele par să nu înceteze: spre exemplu, la începutul acestei luni, ştirile anunţau că şase muncitori de la centrala nucleară au fost stropiţi în mod accidental cu apă radioactivă.

• Una dintre prioritățile lui Donald Trump este să elimine ora de vară în SUA
• Fluturii monarh, pe cale să devină specie amenințată

Cu toate acestea, cei mai importanţi oameni de ştiinţă din domeniu afirmă că radiaţia de la Fukushima a fost relativ inofensivă, iar la concluzii similare au ajuns şi cercetătorii care au analizat efectele catastrofei de la Cernobâl. De ce continuă să ne temem de «nuclear», în ciuda acestor dovezi? Şi ce efecte are această frică asupra societăţii?

Anxietatea noastră despre radiaţia nucleară îşi are bazele în frica pe care o avem referitoare la puterea teribilă a armelor nucleare. Însă, în cei 68 de ani ce au trecut de când aceste arme au fost folosite pentru prima dată, am aflat de la supravieţuitorii de la Hiroshima şi Nagasaki că radiaţia ionizantă – cea creată de o reacţie nucleară – nu este un factor cancerigen pe cât de puternic aveam impresia.

După cel de-al Doilea Război mondial, epidemiologii şi biologii specializaţi în radiaţii au început să urmărească supravieţuitorii bombelor atomice. Cercetătorii au urmărit aproximativ 112.600 de japonezi: 86.611 care se găsiseră la maximum 10 kilometri de centrul exploziilor, şi alţi 26.000 care nu fuseseră expuşi.

Cea mai recentă analiză estimează că, din cei 10.929 de oameni din populaţia expusă care au murit de cancer, doar 527 de decese pot fi atribuite radiaţiilor din bombele atomice. La nivelul întregii populaţii expuse la radiaţii, în cazul unora la un nivel extrem de mare, este vorba despre o suplimentare a ratei mortalităţii cauzate de cancer de aproximativ două treimi dintr-un procent.

Aceste studii au arătat totodată că, la două generaţii distanţă, nu s-au înregistrat efecte genetice multigeneraţionale asupra oamenilor. Expunerea fătului aflat în uter la radiaţii a produs defecte groaznice la naştere, însă nu a produs daune genetice permanente.

Cel mai important rezultat al cercetărilor asupra supravieţuitorilor bombelor atomice a fost faptul că la doze mici, de sub 100 de millisieverts, radiaţia nu provoacă creşteri detectabile în rata afecţiunilor. Vasta majoritate a dozelor recepţionate de oamenii care trăiau lângă Fukushima sau Cernobîl erau sub acest prag de 100 de millisieverts.

Aceste dovezi convingătoare ce atestă că radiaţia ionizantă reprezintă un risc relativ mic asupra sănătăţii contrazice în mod dramatic temerile foarte răspândite.

Accidentele nucleare au oferit, însă, dovezi puternice ce sugerează că aceste temeri au, la rândul lor, consecinţe dramatice asupra sănătăţii. Analiza efectuată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la 20 de ani după accidentul de la Cernobâl a relevat că impactul psihologic al accidentului a provocat daune mult mai mari asupra sănătăţii decât expunerea la radiaţii, iar principala cauză a stresului invalidant suferit de oameni era «o percepţie exagerată a pericolelor asupra sănătăţii a expunerii la radiaţii».

Epidemiologii văd deja acelaşi lucru la Fukushima, unde expunerea la radiaţii a fost mult mai mică decât la Cernobâl. Specialiştii în biologie afirmă că creşterea riscului de cancer în urma accidentului de la Fukushima va fi atât de mic încât nu va schimba incidenţa cancerului în acea zona sau în Japonia în general. (OMS estimează nişte creşteri minore a anumitor tipuri de cancere, pentru anumite grupe de vârstă şi sexe, în zone mici extrem de contaminate aflate în apropierea imediată a centralei).

Cu toate acestea, sute de mii de persoane refuză să se întoarcă la casele şi afacerile lor din zonele evacuate, chiar şi în regiunile în care dozele de radiaţii au scăzut suficient de mult încât zonele să fie declarate sigure. Nivelul de stres, anxietate şi depresie a crescut în mod considerabil. Un studiu a relevat că stresul în rândul copiilor din zona Fukushima este de două ori mai ridicat decât în alte zone ale Japoniei.

De asemenea, Ministerul Educaţiei din Japonia a relatat că în prefectura Fukushima se găsesc acum cei mai obezi copii din Japonia, deoarece şcolile au încetat activităţile fizice în aer liber după accidentul nuclear, deşi în majoritatea zonelor riscul de la radiaţie era infinitezimal.

Reacţii similare sunt probabile şi în SUA dacă ar avea loc o urgenţă radiologică. Ceea ce îi îngrijorează pe oficiali mai mult decât riscul de radiaţii este această reacţie de frică excesivă şi ramificaţiile pe care aceasta o are asupra societăţii.

Autorităţile au efectuat câţiva paşi în direcţia corectă. EPA (Environmental Protection Agency) a propus un set de sfaturi pentru comunităţi în care detaliează ce tip de protecţie ar fi necesară în cazul unor incidente nucleare, cum ar fi un accident nuclear la o centrală electrică, o «bombă murdară» care ar răspândi radiaţii sau o bombă nucleară declanşată de terorişti. Sfaturile descriu, pe baza dozelor la care ar fi expuşi oamenii, nivelul de protecţie necesar, de la statul în casă (majoritatea radiaţiilor nu pot penetra pielea, cu atât mai puţin pereţii sau ferestrele) până la evacuare. Sfaturile reprezintă un efort de a ajuta comunităţile să înţeleagă adevăratele riscuri ale radiaţiilor, astfel încât să-şi planifice reacţiile în funcţie de adevărata ameninţare şi să reducă pericolele cu care ne confruntăm din cauza fricii de radiaţii ce depăşeşte cu mult pericolul real.

Totuşi, propunerile EPA reprezintă un singur pas, şi acesta ineficient. Fără un efort mai amplu şi mai persistent al autorităţilor pentru a ajuta publicul să înţeleagă adevăratele efectele biologice ale radiaţiilor, vom continua să ne înfruntăm cu ameninţarea unor temeri nucleare care nu sunt proporţionale cu faptele”.

Sursa: New York Times