Coioții iubesc o singură dată: ce au descoperit oamenii de știință despre monogamie și doliu în lumea animală

Pierderea unui partener de viață este una dintre cele mai profunde forme de suferință cunoscute de oameni. Cercetările recente arată însă că nu suntem singura specie care traversează această experiență. Coioții, carnivore adesea percepute ca oportuniste sau lipsite de atașament, formează relații monogame pe viață și manifestă comportamente care pot fi interpretate drept doliu atunci când își pierd partenerul.

Timp de multă vreme, monogamia strictă a fost considerată o raritate în rândul mamiferelor. Doar 3–5% dintre specii sunt cunoscute ca fiind monogame, iar chiar și în aceste cazuri există adesea „abateri”. Lupii, de pildă, pot forma perechi stabile, dar nu sunt complet fideli din punct de vedere genetic. În cazul coioților, lucrurile stau diferit.

• Meduzele ațipesc la fel ca noi, iar acest lucru ar putea explica originile somnului
• De ce păsările de munte cântă dimineața și de ce uneori sunt tăcute?

Într-un studiu publicat în 2012, o echipă coordonată de ecologul Stan Gehrt, profesor la The Ohio State University, a analizat populații de coioți urbani din zona Chicago. Rezultatul a fost surprinzător: toate cele 18 perechi studiate, cu un total de 96 de pui, au demonstrat fidelitate genetică absolută. Niciun indiciu de „trădare” reproductivă. Datele colectate ulterior, pe parcursul a încă zece ani, au confirmat aceeași concluzie.

Această formă rară de atașament, numită monogamie genetică, vine cu avantaje clare. Masculii participă activ la creșterea puilor, iar perechea își apără teritoriul împreună. În mediul urban, unde oportunitățile de a schimba partenerul sunt numeroase, coioții aleg totuși stabilitatea.

Excepția apare într-un singur caz: moartea partenerului. Atunci, comportamentul animalelor se schimbă vizibil. Coioții rămași singuri pot deveni letargici, pot mânca mai puțin și pot emite urlete lungi, descrise de cercetători ca fiind un fel de „plâns”, iar în unele cazuri, indivizii văduvi revin în mod repetat în zonele unde partenerul a fost văzut ultima dată. Fără a proiecta intenții umane asupra lor, aceste comportamente amintesc inevitabil de doliul uman și sugerează că pierderea unui partener nu este, pentru coioți, un simplu eveniment biologic, ci o ruptură reală în structura vieții lor sociale.

Neurobiologul Sara Freeman, profesor asociat la Utah State University, studiază de mai bine de șase ani baza biologică a acestor legături. Cercetările sale se desfășoară la Centrul Național de Cercetare pentru Fauna Sălbatică al USDA din Utah, unde este menținută o populație de coioți pentru studii comportamentale. Într-un studiu recent, Freeman și colegii săi au analizat modificările din creierul coioților rămași fără partener. Ei s-au concentrat asupra receptorilor pentru hormonul CRF (corticotropin releasing factor), implicat în răspunsul la stres și prezent atât la oameni, cât și la alte mamifere. Rezultatele au arătat o creștere a acestor receptori în zonele cerebrale asociate mirosului și memoriei, tractul olfactiv și hipocampul, la coioții văduvi. Ipoteza cercetătorilor este că doliul modifică neurochimia creierului pentru a accentua procesarea amintirilor și a indiciilor senzoriale. Cu alte cuvinte, animalul ar putea deveni mai atent la mirosurile prin care coioții își recunosc partenerii și își semnalează prezența – urme ale celui pierdut sau indicii ale unei noi legături posibile.

Freeman subliniază totuși limitele studiului: numărul redus de animale analizate, faptul că toate erau femele și că se aflau în etape diferite ale doliului. Chiar și așa, cercetarea deschide o perspectivă nouă asupra modului în care speciile monogame reacționează la pierdere. Importanța ei depășește însă biologia animală. Pentru că oamenii și coioții împărtășesc mecanisme hormonale similare de răspuns la stres și atașament, aceste observații ar putea ajuta, pe termen lung, la o mai bună înțelegere a doliului prelungit la oameni și la identificarea unor intervenții non-farmacologice – precum mișcarea sau alte forme de activitate fizică – deja asociate cu o procesare mai sănătoasă a pierderii. Există însă și o miză de conservare. Coioții sunt adesea percepuți ca dăunători și vânați agresiv. Dar uciderea unui individ dintr-o pereche poate declanșa un efect de domino: destrămarea teritoriului, conflicte între coioți și, paradoxal, mai multe interacțiuni problematice cu oamenii. Înțelegerea structurii lor sociale poate duce la strategii mai inteligente de coexistență.

După ani de prezentări publice, Stan Gehrt a observat un lucru clar: nimic nu schimbă percepția oamenilor despre coioți mai eficient decât ideea de fidelitate pe viață.

Surse:

https://www.nationalgeographic.com/animals/article/coyote-love-grief-science

https://students.cfaes.ohio-state.edu/news/wily-coyotes-are-howlingly-faithful-study-finds-100-percent-monogamy

https://www.worldanimalprotection.us/latest/blogs/20-coyote-facts/

https://academic.oup.com/jmammal/article-abstract/93/3/732/837894?redirectedFrom=fulltext

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ofițerii militari din Roma Antică aveau maimuțe de companie, iar acestea aveau, la rândul lor, animăluțe de companie

Test de cultură generală. Care animal are cei mai mari ochi din lume?

Somnul animalelor de companie: Cât dorm câinii și pisicile și ce spune asta despre sănătatea lor

Animalele de companie pot încetini îmbătrânirea biologică a femeilor