Nu te poţi opri din mâncat? Specialiştii spun că e vorba despre o tulburare psihică

Tulburarea, denumită în engleză „binge eating disorder” (BED), a fost adăugată în cea mai recentă ediţie (a 5-a) a publicaţiei americane Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM), „cartea de căpătâi” a psihiatrilor, în care, pe baza noilor descoperiri, sunt actualizate periodic criteriile de diagnostic pentru tulburările mentale descrise până în prezent.

Sindromul de hiperfagie necontrolată afectează un număr semnificativ de persoane; în Marea Britanie, se estimează că 1,3 milioane de locuitori ar suferi de această afecţiune, iar în SUA, ea ar afecta 3,5% dintre femei şi 2% dintre bărbaţi.

• Tulburătoare și Înălțătoare discuția dintre Ana Blandiana și Adrian Artene | ALTCEVA CU ADRIAN ARTENE
• Suedia a adoptat o lege prin care este redusă vârsta de schimbare a sexului

Introducerea lui în DSM-5 îi conferă un statut egal cu al altor tulburări de alimentaţie cu substrat psihic, precum anorexia nervosa şi bulimia.

Prin ce se caracterizează această tulburare? 

„Persoanele care suferă de hiperfagie necontrolată tind să fie supraponderale  şi, în plus, au faze în care mănâncă foarte mult, dar fără să prezinte comportamentul de eliminare drastică a hranei înghiţite, asociat cu bulimia”, explică Christopher Fairburn, profesor de psihiatrie la Universitatea Oxford şi specialist în studiul acestei tulburări.

Cei afectaţi de BED suferă adesea şi de depresie, iar fazele de „îndopare” au loc aproape întotdeauna în secret. Cei care care sunt extrem de critici al adresa propriei persoane pot fi în mod special predispuşi la această tulburare. 

Cei afectaţi prezintă, de multă vreme, o tendinţă de a recurge la mâncare drept consolare în cazul unor probleme emoţionale, spune prof. Fairburn. „În cursul fazelor de hiperfagie, oamenii nu se pot opri odată ce au început să mănânce, iar mulţi dintre ei nu pot rezista de la bun început impulsului de a se apuca să mănânce.”

Sindromul de hiperfagie necontrolată provoacă multă suferinţă celor afectaţi; dacă, iniţial, mâncarea oferă o senzaţie de satisfacţie şi consolare, mai apoi declanşează apariţia unui sentiment de auto-dispreţuire, după episoadele de mâncat în exces. Prin această particularitate, explică prof. Fairburn, BED se deosebeşte de simplul fapt de fi mâncăcios, când îi dai înainte cu mâncatul şi te bucuri de mâncare.

Adesea, cei ce suferă de BED mănâncă, în cursul crizelor de hiperfagie, alimente grase şi dulci, precum ciocolată, prăjituri, cipsuri, lucru explicat de specialişti prin faptul că grăsimile şi zahărul stimulează secreţia de endorfine şi dopamină, substanţe care induc o stare de bine. Dar, când concentraţia acestora scade, îşi fac apariţia sentimentul de vinovăţie şi deprimarea, cei afectaţi se simt dezgustaţi de ei înşişi şi incapabili de control.

Deloc surprinzător, cei afectaţi de BED sunt de obicei supraponderali, fenomen care se datorează nu atât episoadelor de „îndopare”, cât faptului că aceste persoane mănâncă mult în general. (Dar asta nu înseamnă că nu pot să slăbească.)

Excesul ponderal le predispune la afecţiuni grave, precum diabetul de tip 2, creşterea nivelului de colesterol, boli ale inimii şi ale vezicii biliare.

Cei care cer ajutor medical au nevoie de sprijin psihologic pentru a slăbi; din păcate, de multe ori, nici medicii nu ştiu de existenţa acestei tulburări specifice.

Specialiştii spun însă că, pentru a trata eficient această tulburare, este esenţial ca mai întâi să fie abordate aspectele psihice ale problemei.

Julia Buckroyd, profesor la Universitatea din Hertfordshire, afirmă că, în multe cazuri, tiparele unui comprotament alimentar disfuncţional apar încă din copilărie; multe studii recente au dezvăluit că obezitatea şi excesele alimentare sunt încercări de a controla o stare internă de anxietate copleşitoare.

„Comprotamentul uman  – oricât de bizar şi distructiv ar fi  – are totuşi un sens”, spune ea. „Aceşti oameni încearcă să se simtă mai bine, chiar dacă, evident, nu ajung la acest rezultat. Au nevoie să fie ajutaţi să găsească moduri de a se descurca altfel decât recurgând la mâncare.”

Interesant e faptul că persoanele care suferă de BED pot să slăbească, uneori chiar considerabil; unii ţin periodic regimuri în cursul cărora pierd multe kilograme, pentru ca apoi să revină la mâncatul în exces şi să se îngraşe din nou.

Ca urmare, greutatea lor poate fluctua marcat de la o lună la alta sau de la un an la altul.

Cât de important este faptul că acum medicii au la dispoziţie un diagnostic pentru cei ce prezintă asemenea comportamente alimentare?

„Aş spune că tulburarea este la limita a ceea ce am numi boală mentală, spune prof. Fairburn.

„Persoanele cu sindrom de hiperfagie necontrolată au categoric o problemă – dar e discutabil dacă e cazul să o numim boală mentală.” 

„Dacă ridicarea ei la rangul de afecţiune diagnosticabilă îi ajută pe cei afectaţi să beneficieze de recunoaşterea problemei lor şi să primească ajutorul de care au anevoie, atunci da, aş spune că e un lucru bun – iar includerea în DSM este utilă. Acest lucru ar trebui să îi ajute pe medici, în viitor, să o recunoască drept o tulburare de sine stătătoare şi să le permită pacienţilor să obţină ajutorul potrivit.” De exemplu, antidepresivele nu sunt întotdeauna un tratament potrivit şi nu ar trebui să fie prescrise cu uşurinţă, deoarece, crede profesorul Fairburn, ele nu tratează cauzele profunde care duc la hiperfagia necontrolată; prin urmare, trebuie identificate alte metode terapeutice care să rezolve problema pornind de la originea acesteia.

Sursa: Mail Online