Sisteme moderne pentru detectarea tsunami, la 10 ani după catastrofa care a ucis 230.000 de oameni

În urmă cu zece ani, experţii nu dispuneau de niciun sistem de alertă pentru tsunami în Oceanul Indian, o regiune în care, în istoria recentă, acest fenomen nu a mai avut loc.

Înainte de catastrofa din 2004, principalul centru mondial de supraveghere – „The Pacific Tsunami Warning Center” – situat în Hawaii, se concentra asupra zonelor seismice cu risc înalt din Oceanul Pacific, în special Japonia şi America de Sud.

• Meteorologii au anunțat cum va fi vremea de 1 Mai
• Hotelurile din Europa renunță la o practică foarte iubită de turiști

„Nu eram pregătiţi, la acea vreme, să răspundem rapid unui fenomen de această amploare”, a declarat Mike Angove, conducătorul programului referitor la tsunami din cadrul Agenţiei Naţionale americane Oceanice şi Atmosferice (NOAA).

După tsunamiul din 2004, experţii americani au început să supravegheze Oceanul Indian, iar Australia, Indonezia şi India au creat un nou sistem, devenit operaţional în 2013, şi anume „Indian Ocean Tsunami Warning System”.

La rândul lor, Statele Unite aproape că au dublat – de la opt la 15 – personalul Centrelor de alertă pentru tsunami în Pacific, cu sedii în Hawaii şi Alaska şi activitate nonstop.

Noi eforturi internaţionale vizează, de asemenea, crearea unui centru de alertă pentru tsunami în Mediterana.

„Comunitatea ştiinţifică mondială care îşi dedică activitatea tsunamiurilor a înregistrat o veritabilă explozie începând din 2004”, a declarat Eddie Bernard, un expert pensionar de la NOAA, la o conferinţă a American Geophysical Union, săptămâna trecută, la San Francisco.

„Înainte de 2004, în lume erau aproximativ 100 de oameni de ştiinţă care lucrau în domeniul tsunamiurilor, în timp ce în prezent sunt cel puţin 1.000”, a adăugat el.

Reţea de balize

Seismologii nu pot, încă, să prezică momentul producerii unui cutremur extrem de puternic sub ocean şi declanşarea unui asemenea val, dar pot să anticipeze mai bine valuri care se deplasează pe mii de kilometri distanţă, ceea ce oferă timp populaţiilor din zone de coastă să se refugieze în zone mai înalte, declară Mike Angove pentru AFP.

„Am înregistrat progrese incredibile în identificarea acestor valuri, în privinţa deplasării lor şi elaborării unor modele de previziuni utile acestor regiuni de coastă (…), uneori cu până la oră înainte să lovească”, subliniază el.

Aceste valuri sunt monitorizate şi măsurate cu ajutorul unei reţele de balize instalate pe oacean – „Deep-Ocean Assessment and Reporting of Tsunami” sau DART.

Fiecare dintre aceste balize este dotată cu un dispozitiv care măsoară presiunea pe fundul oceanului. Datele sunt transmise prin satelit Centrelor americane de alertă pentru tsunami din Hawaii şi Alaska, care le transmit pe Internet.

În 2004 existau şase astfel de balize, iar în 2014 sunt 60, precizează cercetătorii, anunţând că nouă ţări participă, în total, la sistemul DART, un lucru care a îmbunătăţit monitorizarea şi cooperarea internaţionale.

În 2011, în urma seismului foarte puternic din largul Japoniei, care a atins magnitudinea 9, trei balize din reţeaua DART au fost primele care au detectat tsunamiul, două americane şi una rusească, a precizat Eddie Bernard.

Astfel, cercetătorii au fost în măsură să „modeleze în mod foarte exact” valul care s-a format în largul Japoniei şi să furnizeze alerte ţintite către populaţia din anumite zone de pe Coasta de Vest a Statelor Unite, înainte ca acesta să sosească, subliniază Mike Angove de la NOAA.

„Cred că putem să spunem că au fost salvate vieţi şi că au fost evitate pierderi materiale mulţumită acestui sistem”, este el de părere.

„Dacă acelaşi tsunami din 2004 ar avea loc azi în Oceanul Indian, credem că ar putea să omoare zeci de mii de oameni, dar nu 230.000”, a adăugat Vasily Titov, directorul Centrului de cercetare a tsunamiurilor din cadrul NOAA, cu sediul la Seattle, în statul american Washington (nord-vest).

Sursa: Mediafax