Telescopul Hubble a reperat o nebuloasă planetară la 6.000 de ani lumină distanţă

Haloul strălucitor care înconjoară steaua muribundă care a generat această nebuloasă are peste jumătate de an lumină în diametru — fiind uriaş prin comparaţie cu steaua din centru, însă doar un fir de nisip la scară cosmică.

Atunci când îmbătrânesc, stelele mici şi medii, de tipul Soarelui şi cu până la de opt ori mai masive decât astrul nostru, formează nebuloase planetare. Stelele care cântăresc mai mult de 8 mase solare îşi vor sfârşi vieţile cel mai probabil printr-o explozie dramatică de tip supernovă.

• Stare de urgență într-o țară europeană din cauza contrabandei cu țigări
• Google, vizată într-o nouă ancheta deschisă de Comisia Europeană

Astfel, după câteva miliarde de ani, o stea de tipul Soarelui rămâne fără hidrogen (folosit în reacţia de fuziune nucleară având ca rezultat producerea de heliu) şi nu mai dispune de suficientă energie pentru a-şi susţine straturile exterioare. Atunci nucleul stelei începe să se contracte şi se încălzeşte. Straturile exterioare se extind enorm din cauza temperaturii foarte mari a nucleului, devenind mult mai reci. Steaua devine un gigant roşu. Nucleul continuă să se contracte şi să se încălzească până reîncepe procesul de fuziune nucleară având drept combustibil de această dată heliul, din care se formează carbon şi oxigen. Reaprinderea reactorului nuclear al stelei duce la stoparea contracţiei nucleului, dar steaua rămâne instabilă şi emite pulsaţii puternice. Acestea vor deveni la un moment dat suficient de mari pentru a arunca întreaga atmosferă solară în spaţiu.

Gazele evacuate formează un nor de material în jurul nucleului expus al stelei. Pe măsură ce atmosfera se îndepărtează de stea, straturi din ce în ce mai adânci cu temperaturi din ce în ce mai mari sunt expuse iar atmosfera stelară ejectată este ionizată şi începe să strălucească, formând astfel o nebuloasă planetară.

Sursa: Agerpres