Prima pagină D:News

Un an de la #COLECTIV. Eugen Iancu: „Când l-am văzut, la spital, pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”

Clarice Dinu 10.28.2016 | ● Vizualizări: 647

„Când am intrat în salon şi l-am văzut pe Alexandru, am simţit că e mort. Copilul meu era pierdut”. Ochii lui Eugen Iancu se umplu de lacrimi. Alexandru, fiul său, era în Colectiv în acea noapte de vineri, 30 octombrie 2015. Şi-a sunat părinţii, aflaţi departe, în Anglia, în timp ce clubul ardea şi a vorbit cu ei la telefon până a ieşit afară. Şi după ce a ajuns la spital. De trei ori, în total, în acea noapte.

 „El încerca să transmită că totul e destul de bine. În realitate nu era aşa pentru că ce nu ştiam noi atunci era că, el intrând în spital, a intrat de fapt în locul care îi va aduce moartea”. Pe 21 noiembrie, lupta lui Alexandru Iancu, 22 de ani, absolvent de ASE şi muzician, s-a încheiat la Spitalul „Sf. Ioan”. Bacteriile au fost mai puternice decât focul. A fost cel de-al 59-lea tânăr care a murit în urma incendiului din Colectiv. „Mă învinovăţesc pentru faptul că nu am dărâmat spitalele şi pentru că nu i-am luat pe Bănicioiu şi pe Arafat să-i dau cu capul de pereţi şi să le spun: „Mutaţi-i pe ăştia afară!”. Nu m-am gândit nicio secundă atunci că acest sistem este mult mai bolnav decât bănuiam eu”, spune acum Eugen Iancu, care a rămas în România să lupte cu un sistem căruia fiului său nu i-a dat nicio şansă.

La un an de la tragedia din Colectiv, Gândul vă prezintă, în următoarele zile, o radiografie vie a fenomenului care a schimbat România: mărturii ale supravieţuitorilor şi ale părinţilor tinerilor plecaţi prea repede dintre noi, destine mutilate, întrebări fără răspuns, revoltă, vinovaţi. De asemenea, duminică, în ziua în care se împlineşte un an de la Colectiv, Gândul va difuza un film-document care va prezenta realitatea dramatică a unei Românii care nu va mai fi niciodată la fel.

„Ţara asta nu a fost în stare să aibă grijă de copiii ei şi, în continuare, nu ştie să aibă grijă de copiii ei”. Eugen Iancu îşi frământă mâinile şi încearcă să-şi ţină în frâu tremurul vocii. Ochii îi clipesc rapid în încercarea de a-şi stăpâni lacrimile. Oftează: „A fost cel mai cumplit an din viaţa mea pentru că nu am putut fi pregătit pentru aşa ceva, nu m-am gândit vreodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva”. 



Plecase din ţară, împreună cu soţia, pe 20 octombrie. Alexandru avea 22 de ani, abia terminase facultatea, a rămas aici. De ce? Pentru că aici erau prietenii lui. Aici şi-ar fi dorit să cânte.

Citeşte continuarea în Gândul!