VIDEO – Ultimul as al aviaţiei române din război. INTERVIU cu Generalul Ion Dobran: ”Cu Messerschmitt-ul Gustav 6 am avut foarte multe peripeţii”

10 02. 2018, 15:19

This browser does not support the video element.

”Ne-a făcut strungari la Timpuri Noi. Da’ nu-mi era ruşine, că la bancu’ de probă era un comandor, Cosâmbescu, murdar şi plin de ulei (râde)… la turnătorie, munca cea mai murdară …. era unu’ decorat cu Mihai Viteazu’ (râde)…. ”
 
În interviul acordat MEDIAFAX şi Gândul.info, înconjurat de tinerii piloţi veniţi sa îl sarbatorească, generalul Ion Dobran, a vorbit despre valorile pe care le-a respectat în luptă : “Căutam să doborâm nu să omorâm! Dacă sărea cu paraşuta mă bucuram …. că ştiam că acasă îl aşteaptă o mamă, o soţie, o logodnică….. Eu toată durata războiului am purtat fotografia mamei la inimă.” dar a comentat şi clasa politică de azi: “…nu prea ai ce alege în ţară (râde).… Şi tot aştept să fie ceva mai bine, mai bine, mai bine, numai că mai binele ăsta nu prea mai vine şi Rusia nu-i prea departe. (râde)”
 
Redăm intergral interviul acordat agenţiei MEDIAFAX şi Gândul.info de generalul erou Ioan Dobran.
 
Reporter: La mulţi ani ! Cum aţi cucerit 99 de ani?!
 
General Ion Dobran: Zi cu zi se cucereşte! Mereu e o problemă , ba te doare un umăr, ba vederea scade neîncetat, auzul tot aşa, nu te iartă timpul, se-nscrie, şi la voi se-nscrie timpul, d-aia trebuie să profitaţi de anii ăştia care sunt cei mai frumoşi de fapt , pe la 25 -30 de ani aşa (zâmbeşte).
 
Reporter: Dacă aţi mai avea o dată 20 de ani şi Romania ar fi în pericol, aţi mai lupta o dată pentru tară?
 
General Ion Dobran : Fără îndoială, fară îndoială! Dacă aş avea 20 de ani şi Romania ar fi în pericol, aş mai lupta o data pentru tară. De fapt, când intram la şcoala militară la 1 septembrie 1939, ne era frică să nu se termine războiul fară să apucăm şi noi măcar să contribuim cu ceva la apărarea patriei. Mai ales la 20 de ani! La 20 de ani nu te mai gândeşti, la 20 de ani pleci înainte (râde).
 
Reporter: Ce înseamnă pentru dumneavoastră patria?
 
General Ion Dobran : Locul în care ne-am născut, locul la care ţinem, locul în care avem casa şi părinţii şi tot ce ne e drag în ţara asta, asta înseamnă patria (râde). Da’ nu “ubi bene ibi patria”, patria nu e acolo unde e bine, e acolo unde te-ai născut, acolo unde ai trăit cu părinţii!
 
Reporter: Ce v-a motivat în luptă? Ce v-a dat curaj?
 
General Ion Dobran : Drept să spun, avionul pe care am zburat. Asta mi-a dat curajul, că m-a scos din toate necazurile. Cu Messerschmitt-ul Gustav 6 am avut foarte multe peripeţii, dar era un avion aşa de bun încât chiar dat peste cap o data, şi de doua ori, şi de trei ori , cabina era indeformabilă şi puteai ieşi. În împrejurările de lupta la fel, a fost unul din avioanele care strângea virajul foarte bine, foarte tare, că în lupta aeriană asta e principalul , să manevrezi de aşa natură încât să cazi în spatele inamicului şi când vii din spate să poţi să tragi o rafală undeva , în care el o sa intre. Dar a fost un avion foarte bun şi m-a scos din necazuri, aterizând cu el fara roţi în multe împrejurări, pentru că aşa era recomandat, să aterizezi fară roţi că se avariază numai 15%.
 
Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi pe care aţi trăit-o ca pilot de vânătoare?
 
General Ion Dobran : Păi cea mai frumoasă zi cred că a fost aia când a fost cu americanul (râde) pentru că într-adevăr a fost o îndrăzneală pentru că singur am atacat şi ei erau trei, doi în faţă şi unul mai în spate , care n-a participat la luptă. Da’ aia a fost şi cea mai impresionantă pentru că eu l-am lovit pe el şi a trebuit să ajungă, l-a ţinut avionu’, până la Piriatin în Ucraina, unde se duc azi luptele în Donbas, acolo. L-a ţinut avionul , că povestea că a simţit că l-a lovit o rafală, a sărit cabina, schijele de la cabină i-au intrat în mâini şi l-a umplut de sânge şi mi-a mulţumit că l-a umplut de sânge că i-au dat americanii Inima Purpurie, decoraţia de rănit în război (râde) , care avea şi onoare şi câteva avantaje pe lângă. Şi mi-a mulţumit că l-am lovit, numai atâta ….(râde) Şi eu am fost fericit că n-a murit omul. În general cautam să doborâm nu să omorâm! Dacă sărea cu paraşuta în faţă , mă bucuram că însemna că s-a salvat, că ştiam că acolo, acasă îl aşteaptă o mamă, o soţie, o logodnică , eu ştiu…Cineva îl aşteaptă oricum pe cel care e plecat.
 
Reporter: După cât timp v-aţi întâlnit cu Barry Davis, pilotul american?
 
General Ion Dobran : După 67 de ani! Cu intervenţia unui polonez care căuta veterani de război. Şi m-a găsit pe mine şi a extras din cartea mea “Jurnalul locotenentului Dobran”, a extras ziua de 6 iunie, şi ziua de 6 iunie e importantă că a fost debarcarea din Normandia, în ziua aia. Şi am zis că nu vin americanii la noi că sunt prea ocupaţi , au mult de făcut acolo pe coastă, în Normandia, eh n-o să vie! Da’ au venit cu o unitate Independent. Şi nu mai văzusem până atunci avionul lor de bază , care era Mustang-ul, calul sălbatic american.
 
Reporter: Care a fost cea mai grea zi din viata dumneavoastră de pilot?
 
General Ion Dobran : Păi ştiu eu?! (Râde) Mi-ai pus o intrebare grea, că grele erau toate. Probabil că ziua în care ,lovit în spate, mă întrebam ce-o să se întâmple…pentru că un proiectil de tun a înflorit acolo. În spate ai un blindaj metalic de 10 cm, foarte puternic e, şi m-a lovit o data în blindajul ăla, l-a înflorit. N-a putut să iasa prin blindajul ăla proiectilul, da’ l-a spart şi a rămas proiectilul jumătate înăuntru jumatate afară. Nu te mai puteai rezema în scaun că te înţepau vârfurile de la proiectil şi am venit cu grijă pâna acasă . Şi aia a fost una din zilele grele.
 
 
Reporter: Erau şi zile usoare?
 
General Ion Dobran : (râde) Eram la Odessa. Şi am cerut un avion d-ăsta uşor ca să mergem, căpitanului Şerbănescu, comandantul grupului de vânătoare (arată cu degetul poza de pe perete), i-am cerut un avion de legatură, d- ăsta micuţ aşa , să dăm o fugă pân’ la Bucureşti de sâmbată până luni , să venim înapoi. Ăla , care ţinea la noi , şi ,cum să zic, nu ne putea refuza, ne-a dat un avion de legatură , de doua locuri , aşa, şi am plecat într-o sâmbată după amiază. Dar plecând de la Odessa spre Bucureşti trebuia să mergem înspre Constanţa ,în partea aia , c-am avut un vânt de faţă puternic , destul de tare, şi avionul ăsta micuţ se lupta cu vântul da’ tot rămânea în urmă . Şi ajungând în dreptul Constanţei, spun colegului cu care eram acolo, măi n-ajungem la Bucureşti pentru ca avem vântu’ ăsta de faţă ,aterizăm la Constanţa şi stăm acolo şi ne întoarcem. Nuuuu, nu se poate!!!! Ratăm toată chestiunea!!!! Cum?! După ce am obţinut?! Zic, ia uită-te mai avem benzină? Se uită el acolo , trage de o sârmă îi dă drumul , şi sârma aia intră înăuntru , şi era un ac ,că acolo marchează, şi se uită el , acu’ se ducea aproape spre zero (râde) , zice: mai e ceva! Zic, uită-te bine! Scoate un chibrit, aprinde chibritul (râde)se duce mai aproape (arata mimica si gestul colegului) şi zice: mai e, mai e benzina (râde) . Zic atunci : trecem şi prindem linia de cale ferată Constanţa- Bucureşti, care chiar şi noaptea – că ne apuca seara – străluceşte în mediul din jur şi ne conduce, şi ea trece chiar prin colţ pe la Pipera, aeroportul Pipera de la Bucureşti, chiar prin colţul aeroportului. Şi acolo chiar dacă este camuflaj , de noaptea nu se vede o lampă pe la nici un geam – ca îi amenda dacă îi prindea cu lampa – şi chiar dacă nu se vede nici o lumină pe cele cinci platforme, în faţa a cinci hangare, ele strălucesc, că e un ciment deschis aşa la culoare, şi tot ne dăm seama unde e pista ca să putem ateriza. Şi, într-adevăr, am plecat! Şi când am ajuns de-am pus coada în jos s-a oprit şi motoru’ că nu mai aveam benzină (râde)! Şi repede vine de vizavi , de la regiunea aero de pe Pipera un general , Vasiliu, care era spaima piloţilor (râde).
 
Trimite aghiotantul lui de serviciu, era un locotenent, Văcaru , pe care îl cunoşteam şi eram prieteni, şi generalul ne chema la el ! Şi noi i-am zis lui Văcaru, spune-i că nu ne-ai găsit, că am plecat deja în oraş şi venim mâine dimineaţă (râde). Şi ăla ,de comun acord cu noi, a zis dom’ general , nu i-am mai găsit dar vin mâine la ora 10. Şi-am plecat şi ne-am dus la Melody bar. Şi acolo colegu’ asta al meu, unul din cei 4 (arată poza pe perete), care eram nedespărţiţi acolo, a dat un telefon la ANEF la fete, la Institutul de Educatie Fizica si Sport, unde studiau profesoarele , şi a chemat nişte fete acolo şi într-adevăr la masă ne-am simţit foarte bine! În local cânta Jean Moscopol. Şi cântă şi vine şi se aşează pe marginea mesei, jumatate pe masă (arată cu cotul cum se sprijinea Jean Moscopol) şi ne cantă numai nouă, şi vocal şi….vine un sergent , pe care-l aveam la Pipera ziua şi noaptea făcea pe chelnerul, şi vine lânga noi şi ne spune în franceză “prenez garde messieurs, c’est un voleur des fammes” , fiţi atenţi domnilor, că e un hoţ de femei (râde) ăsta era Moscopol… (râde) ne-a cântat cu multă plăcere, şi după război un timp de. Aşa că ne-am dus înapoi a doua zi şi la 10 eram smirnă în faţa generalului (râde). Şi eu mă uitam aşa pe sub pleoape (arată cum se uita) şi face “tu ăla care te uiţi ca o mironosiţă (râde) , tu de unde eşti?”Păi din Bucureşti domnule general. “Şi tu? Ăsta era din Arad, al doilea, din Arad, aaa tu ăla din Bucureşti aveai interes să vii ! Să ma faci pe mine om bătrân să urc dealul de la Ghencea pentru doi nebuni !”(râde)L-am luat cu vorba , zic dom’le general , trebuia să venim că se prăbuşeşte frontul , Odessa cade. Cum cade? Avea o hartă acolo. Păi să vă arătăm unde e linia acuma. Şi l-am dus la hartă şi i-am arătat linia şi era foarte îngrijorat acuma şi zice “ieşiţi afară că vă rup picioarele”(râde). Şi-am plecat. Şi a doua zi am vrut să luăm avionul , da’ am aflat că ne făcuse ţara locotenenţi şi atunci am mai stat o zi să luăm galoane pentru cei 18 care eram pe front acolo şi-am plecat înapoi la Şerbănescu.
 
Asta a fost pâna în aprilie, că pe 6 aprilie părăseam Odessa. La Odessa stăteam la o familie destul de înstărită de negustori şi dădeam la Opera mese pentru artiste, că erau flămânzi pur şi simplu, n-aveau de mâncare. Şi cu fata gazdei mele, sunt câteva fete , mai multe p- acolo , prin jurnalul meu (râde), am vazut Aida. Si ea tremura lângă mine şi cu tot sufletul asculta căntecul ăla al lui Radames ,unde îl închisese acolo , şi deci , am văzut duminică Aida da’ pe Corsar care era duminica următoare nu l-am mai prins, l-au prins ruşii dacă s-a mai jucat (râde).
 
Reporter: Sunteţi as al aviaţiei de vânătoare în al doilea război mondial, câte victorii aţi avut şi câte misiuni ?
 
General Ion Dobran : Iţi dai seama că în 340 de misiuni de luptă, adică misiuni în care te duci să cauţi inamicul, l-am intâlnit în aceste 340 de misiuni de 70 de ori. Au avut loc de 70 de ori lupte aeriene. Am doborât 8 plus 4 , 12 avioane, 8 victorii confirmate si 4 probabile. 340 de misiuni…..Găsisem un paraşutist american, un pilot, sărit cu paraşuta, mai departe acolo , şi ne-am dus cu maşina acolo şi el şedea pe paraşuta liniştit şi fuma (râde) o ţigară şi ne întreabă: voi câte misiuni aveţi de făcut? Păi de la începutul războiului până la sfârşit. Păi voi sunteţi condamnaţi la moarte pentru că scapi o data, de două ori, de nouă , dar n-o să scapi de sute de ori! Eu fac 60 de misiuni după care am plecat în America şi am terminat războiul! Şi într-adevar, unii erau cu 30 de misiuni , mi se pare la bombardament , vânătorii cu 60 de misiuni. Eeee, vânătorii… era arma care mi-a plăcut şi pe care am dus-o tot timpul războiului…. Mi-aduc aminte de frumoasele cuvinte ale lui Churchill , care au ramas istorie “Niciodata atât de mulţi nu au datorat atât de mult atâtor de puţini”. Ăia puţini erau piloţii de vânătoare….Şi în Anglia , la Biggin Hill ,acolo e o localitate unde în timpul războiului a fost un aerodrom, acolo e şi o capelă şi acolo are un registru şi în fiecare zi, întoarce ziua (pagina) respectivă şi îi citează pe cei care au căzut în ziua respectivă şi-au fost trecuţi în registru . Şi asta de 70 de ani ! .
 
Reporter: Consideraţi că în România…
 
General Ion Dobran : Nu mă mai întrebaţi….
 
Reporter: Eroii de război se bucură de acelaşi respect ca cei din Anglia?
 
General Ion Dobran : Nu mă mai întreba, că eroii din România erau împinşi în troleibuze, în tramvai (râde) nu i-a recunoscut nimeni. Veneam de pe front şi nu ne aştepta nimeni. La Popeşti Leordeni unde era aerodromul de la baza, d -abia a doua zi au venit să ne întâlnim. Era în august 1945, veneam din Cehoslovacia şi p-o căldură teribilă am aterizat, ne-au oprit ruşii la Miskolc în Ungaria, am făcut o escală la Braşov, am venit la Bucureşti şi la Bucureşti ne-aşteptam cât de cât să fie cineva să zică mă, bine-aţi venit, (râde) că aţi lipsit atât amar de timp! Nimeni (râde)…cu bagajele în spinare ieşind la drum ,că şoseaua era la câţiva kilometri de aeroport acolo, aşteptând ceva de ocazie (râde), aşa că …aşa am fost primiţi , nu ca la Biggin Hill.
 
Reporter: Cum aţi supravieţuit în comunism?
 
General Ion Dobran : Rău (râde) ! Rău , pentru că întâi au desfiinţat armata, au dat disponibili, au dat afară pe toţi din armată. Şi nu iţi garanta nimica unde te duceai. Aveam un copil, altul pe drum, unde te duceai să întrebi, întreba ce-ai fost în viaţa asta. Ofiţer ! Aaa ,ofiţer , nu ne trebuie! Şi nu ne primea nici unul, nici altul (râde)! Nu puteam gasi nicăieri şi cu altu’ dintre camarazii mei , am zis măi, să ne coborâm în câmpu’ muncii , că dacă coboram pe funcţii d-astea foarte mici, nu ne invidiază nimeni. Hai la uzina Timpuri Noi, Matias Rakoti se chema pe timpul ăla , hai la Timpuri Noi şi ne facem strungari. Mai ne pricepeam ceva şi era şi un curs de reeducare aşa, şi ne-a făcut strungari la Timpuri Noi. Da’ nu-mi era ruşine, că la bancu’ de probă era un comandor, Cosâmbescu, murdar şi plin de ulei (râde)…În altă parte, la sablaj, la turnătorie, munca cea mai murdară că se arunca cu nisip in fontă, şi cu forja nisipu’ şlefuieşte , da’ aia sare şi pe cel care lucrează şi când termină nu-i vezi decât ochii, care au stat sub ochelari, restu’ este negru, plin de praf, si ăla era unu’ decorat cu Mihai Viteazu’, adica unu’ cu greutate (râde), un om de bază, ca atare nu mi-a fost ruşine. Şi am stat acolo 14 ani şi mai bine, da’ pâna la urma nu mi-a fost rău că oamenii d-acolo cu care lucram, ziceau băăă, că de-acuma era cu bă nu cu mă , “pe cuvantul lui nea’ Ion !” că asta eram acum , nea’ Ion, (râde), adică m-am bucurat de încrederea oamenilor, am dus-o foarte bine până la urma ,da…M-am întors după atâţia ani , 14 ani, la zbor…
 
Şeful aviaţiei era un general , Şendrea , care nu a avut o zi de front şi ca atare l-a pus şef şi l-a menţinut . Şi unul dintre şefii mei de stat major a vorbit cu ăla şi m-a chemat la el. Şi zic cum sa merg, măi, că ăştia m-au dat afară că n-au încredere ….Hai să încercăm… şi m-am dus cu o cerere în mână , da’ la intrare când să intru un general solid aşa, gras, zice ştiţi cine sunt eu? Mă uit eu la el bine, nu ştiu, zice sunt prima promoţie de ofiţeri din câmpu’ muncii şi acuma sunt directorul de la TAROM. Şi mi-am dat seama că ne întâlnisem înainte şi il cunoşteam bine. Şi zice hai sa intrăm la Şendrea, să vă aprobe cererea asta! Şi ne-am dus la ăla şi ăla , cam îndoit aşa, de ruşine , de asta , a semnat . Dar a zis să fac un an înainte la câmp la aruncat de prafuri la aviaţia utilitara. Şi m-am dus.
 
Reporter: Ce vă place acum la România şi ce nu vă place la România din ziua de azi?
 
General Ion Dobran : (râde) Mi-ai pus o întrebare grea.. Nu-mi place cum se formează mereu oamenii politici, pe rând. Şi întâi te bucuri că-l vezi că e ca Tăriceanu sau ca altu’, iţi pui oarecare speranţă, la un moment dat , după ce-şi dă drumul la gură şi vorbeşte şi intră în ciondăneală cu altul, iţi displace (râde) .Şi nu prea ai ce alege în ţară (râde). Dar totuşi sper ca măcar Viorica asta să facă cât de cât (râde), s-o admită (râde) … Şi tot aştept să fie ceva mai bine, mai bine, mai bine, numai că mai binele ăsta nu prea mai vine şi Rusia nu-i prea departe. (râde) Da…Şi nu ţine cont nici de Crimeea şi nici de Ucraina, şi deh , graniţa noastră e destul de aproape sus la Satu Mare , acolo , prin Ucraina venind aşa.
 
Reprter: Aveţi încredere că dacă ar fi in pericol România va fi aparată? Are cine să o apere?
 
General Ion Dobran : Acum în situaţia care este , da! Pentru că ,de bine de rău, şi-au luat oarecare angajamente , că orice ţară din NATO e atacată toate celelalte sar acuma.Mă gândeam că şi avioanele astea (arată cu degetul insigna cu F16 din piept) , d-asta au fost cumpărate de la portugheji, sunt 10 sau 12, mult mai bune decât ce-am avut noi , că noi luptam la vedere , lucram ca muschetarii, doi câte doi aşa, iar ăsta are computer de bord , adică vede şi ţinta , vede şi deschiderea focului , acu’ pilotul e un fel de pilot inginer.E mult mai bogat în tehnică.Noi la vedere…. vedeam, doboram , cădea bine , nu cădea degajam , altă dată, altă dată ! Şi acumulam lupte aeriene dintr-astea în care scăpai din fiecare. Nu te gândeai c-ai să cazi. O să cadă ăla din dreapta, ăla din stânga, dar tu n-o să cazi ! Îmi spuneam : eşti nascut în Vărsator şi ai fotografia mamei (ţine mâna la piept), născută tot în Vărsător. Toată durata războiului am purtat fotografia mamei la inimă. Aşa a fost Vărsătorul, ne-a apărat pe-amundoi!Da! C-au căzut bombe pe Calea Griviţei , unde şedeau , şi-au ras partea din dreapta triajului CFR la Gara de Nord pe 4 aprilie , chiar Gara de Nord au bombardat-o.
 
Reporter: Mulţumesc pentru interviu!
 
General Ion Dobran : Hai să facem o poză! Hai cu viitorul ţării! (îi ia de braţ râzând pe cei trei tineri piloţi, doi băieţi şi o fata, veniţi să îl felicite)