Ce s-a întâmplat cu proiectul care trebuia să fie cel mai puternic accelerator de particule din lume

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Un tunel subteran de 22,5 kilometri, construit pentru ceea ce trebuia să fie cel mai puternic accelerator de particule din lume, zace abandonat de mai bine de trei decenii. Deși proiectul a înghițit peste 2 miliarde de dolari, finanțarea a fost oprită înainte ca instalația să fie finalizată.

Sub câmpurile din apropierea orașului Waxahachie se află 22,5 kilometri de tunel rămași de la un accelerator american de particule care nu a fost finalizat niciodată, potrivit DailyGalaxy. În octombrie 1993, Congresul SUA a pus capăt finanțării proiectului Superconducting Super Collider (SSC), lăsând în urmă tunelurile subterane, puțurile de acces și clădirile de la suprafață, fără ca instalația să fie vreodată pusă în funcțiune.

Planul prevedea construirea unui accelerator circular cu o lungime de 87,1 kilometri. În interiorul inelului, două fascicule de protoni urmau să circule în sensuri opuse și să se ciocnească la o energie combinată de 40 teraelectronvolți (40 TeV).

La momentul opririi finanțării, construcția era realizată în proporție de aproximativ 20%. Au fost săpați cei 22,5 kilometri de tunel, construite 17 puțuri de acces și ridicate 18.600 de metri pătrați de clădiri, potrivit revistei Scientific American. Până atunci fuseseră cheltuite deja peste 2 miliarde de dolari.

Un accelerator de particule utilizează magneți extrem de puternici pentru a ghida fascicule de particule printr-un tub vidat. Atunci când particulele se ciocnesc, detectorii înregistrează particulele rezultate și energia eliberată, oferind fizicienilor posibilitatea de a studia structura fundamentală a materiei.

Primele propuneri pentru un accelerator american au apărut la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Departamentul Energiei a demarat proiectarea oficială în 1983, iar președintele Ronald Reagan a aprobat proiectul în 1987.

Consilierul său științific le-a cerut inginerilor să fie „îndrăzneți și lacomi” în proiectare, iar ulterior Reagan i-a încurajat pe fizicieni „să țintească departe”, o expresie care reflecta amploarea proiectului.

Lucrările au început în 1989. Inelul urma să fie amplasat în subteran, iar la suprafață erau prevăzute clădiri și puțuri verticale pentru acces la accelerator, sistemele de răcire, instalațiile electrice, sălile experimentale și detectoare.

Până în 1993 au fost excavați aproximativ 24 de kilometri de tunel, însă sistemul complet de magneți, conductele pentru fascicule, detectoarele și echipamentele auxiliare nu au mai fost instalate.

Estimarea inițială era de 4,4 miliarde de dolari. În 1992 ajunsese la 8,25 miliarde, iar în toamna lui 1993 depășea 11 miliarde de dolari.

Analize ulterioare au arătat că estimările inițiale omiseseră numeroase cheltuieli importante, inclusiv aproximativ 500 de milioane de dolari pentru detectoare, 400 de milioane pentru operațiunile dinaintea finalizării, 60 de milioane pentru terenuri și 118 milioane pentru managementul federal.

Costurile au crescut și după modificarea proiectului magneților, necesară pentru a controla mai bine fasciculele de particule. Doar această schimbare a adăugat aproximativ 2 miliarde de dolari la costul estimat.

În plus, proiectul nu dispunea de un sistem eficient pentru monitorizarea costurilor și a calendarului lucrărilor.

Autoritățile americane sperau să obțină aproximativ 2,6 miliarde de dolari din contribuții externe. Statul Texas promisese 900 de milioane de dolari și alocase deja aproximativ 400 de milioane până la anularea proiectului.

Pe plan internațional însă, sprijinul a fost redus. India a promis 50 de milioane de dolari, iar alte state nu au acceptat să contribuie. Guvernele europene își concentrau deja resursele asupra proiectelor CERN, iar negocierile cu Japonia s-au blocat din motive politice și comerciale.

Totodată, proiectul concura pentru finanțare federală într-o perioadă de recesiune și de reducere a cheltuielilor publice. În paralel, Congresul finanța și alte programe costisitoare, inclusiv Stația Spațială Internațională.

În octombrie 1993, Congresul a decis oprirea finanțării.