Prima pagină D:News

S-a refacut bătălia celor Trei Împăraţi!

Redactia Descopera.ro | 12.30.2010 | ● Vizualizări: 199
S-a refacut bătălia celor Trei Împăraţi!     napoleon I, francisc I, alexandru I, batalie, istorie + zoom
Galerie foto (1)

Bătălia celor Trei Împăraţi - cum a fost botezată această confruntare pe câmpurile înzăpezite ale Moraviei dintre armatele proaspătului suveran francez Napoleon I, încoronat cu doar un an în urmă, şi oştile capilor celei de-a treia coaliţii antifranceze, kaiserul Francisc I şi ţarul Alexandru I - îi fascinează pe istorici şi pe pasionaţii de istorie de 205 ani încoace. Apropiindu-se această aniversare - sau comemorare (depinde din ce punct de vedere este abordată problema, din acela al victorioşilor sau din al celor jertfiţi) - ne-am decis şi noi, cei câţiva valahi din Asociaţia "6 Dorobanţi", să ne alăturăm trupelor imperiale.

Ce-i drept, de partea franceză nu au luptat români în acea bătălie; ei puteau fi, mai probabil, la oponenţi, căci regimentele grănicereşti din Transilvania făceau parte din armatele crăieşti austriece. Dar cine mai ţine seama de acest amănunt, de vreme ce între infanteriştii, artileriştii şi cavaleriştii adunaţi sub acvilele lui Napoleon - poreclite "cuci" de către şugubeţii soldaţi - erau reprezentanţii mai multor naţiuni central-europene şi destul de puţini francezi get-beget?

Am părăst un Bucureşti înmuiat în hidrogen lichid, ferindu-ne a ne rupe picioarele pe caldarâmul alunecos, căci altfel nu am mai fi participat la campanie, şi am înaintat spre o zonă unde iarna era deja instalată. Am trecut pe lângă Brno (fostul Brün) şi am ajuns, pe întuneric (deşi era doar ora 17.00), la Křenovice, unde se afla cantonată armata franceză.

Am coborât din maşină, ne-am scos ceasurile de la încheietura mâinii şi ne-am rupt total de realităţile lui 2010, scufundându-ne în istorie, în atmosfera anului 1805. Nici nu era greu, pentru că toţi aceia pe care-i întâlneam în curtea şi pe culoarele clădirii unde ni se stabilise cvartirul erau uniformaţi şi înarmaţi ca în vremurile acelea de demult.

Chiar şi fizionomiile fuseseră schimbate: unii purtau peruci, alţii îşi împletiseră părul lung în codiţe sau îşi răsuciseră mustăţi impozante; unii, care nu aveau în mod obişnuit mustăţi, îşi lipiseră unele din recuzita de teatru. Ne-am grăbit să ne asimilăm în acest grup colorat, aşa că am descărcat lucrurile şi ne-am întins păturile şi sacii de dormit pe podeaua unei săli de spectacol, despărţită printr-un panou din placaj de sala de mese a unei cârciumi populare, din care se auzeau voci dogite şi clinchete de pahare. Dar nu am luat seama la aceasta pentru că trebuia să ne echipăm repede, căci, nu departe de acolo, se desfăşura deja o luptă şi se auzeau bubuituri de tun. Necunoscând topografia locului, ne-am orientat după detunături şi am luat-o pe nişte străduţe înzăpezite. Dar, până să depistăm locul, zgomotul luptei s-a stins şi liniştea s-a reinstaurat în acel orăşel paşnic şi troienit.

Necăjiţi că am pierdut prima confruntare ne-am întors la "han" - acesta este un termen mai potrivit pentru locanta ce avea să ne fie bucătărie, adăpătoare şi adăpost pentru următoarele două zile. În curte, în jurul unui foc straşnic, erau adunaţi soldaţi de diverse arme şi din diverse unităţi, inclusiv de la "inamic", ce-şi încălzeau mâinile şi se întreţineau, prieteneşte, ţinând câte o stacană din care sorbeau, adesea, cu poftă: ruşi cu uniforme verzi, cazaci încăciulaţi, austrieci în alb sau brun şi mulţi "francezi" (interpretaţi de cehi!), în ţinutele lor albastre, cu gulere şi manşete roşii. La foc, într-un ceaun voluminos, era fiert vin roşu cu mirodenii, din care convivii se serveau cu un polonic. La un alt foc, înteţit de un bucătar ce-şi încinsese un şorţ pătat peste uniforma cam la fel de pătată, se perpelea un purcel înfipt într-o enormă frigare. Bucătarul îl stropea, din când în când, cu bere. Aspect şi miros erau foarte apetisante, mai ales pentru nişte soldaţi ai acelor ani, constant flămânzi. Pe la orele 21.00 s-a considerat că friptura era gata şi am fost chemaţi să ne primim porţia. Ne-am aşezat, disciplinaţi, la coadă, fiecare cu blidul său de lemn ori de lut - iar pentru cei nepregătiţi cu ustensile de masă, erau oferite cartoane de ospătărie - în care ne-au fost puse bucăţile de carne fragedă, alături de care o cantinieră dolofană şi rubicondă ne trântea o lingură de hrean ras ori de muştar, după gust. Pâinea neagră era, la discreţie, într-un coş. Mulţi mâncau de-a-n picioarelea, afară, în frig şi sub ninsoare. Nu mai puteai şti, după masă, cine fumează şi cine nu, pentru că la toţi le ieşeau aburi din gură. Noi, cei patru valahi, ne-am dus în han cu blidele pline, spre a fi mai în largul nostru şi a sta jos. Ne fuseseră repartizate nişte bonuri pentru care primeam un pahar de bere gratis (următoarele trebuiau plătite. Militarii se amestecaseră cu localnicii paşnici şi civili. Peste tot erau figuri prietenoase, zâmbitoare, dornice de comunicare dar... în imposibilitate de a comunica din cauza barierelor de limbă - cu foarte puţine excepţii, camarazii noştri cehi nu cunosc o limbă de circulaţie internaţională, fapt ce face dificilă orice încercare de a dialoga altfel decât prin mimică. Plină de solicitudine, vioaie şi totdeauna bine dispusă, vivandiera Eva Foberova, strânsă într-o uniformă cu plastron alb şi având pe cap o pălărie cu pene, ne slujea de traducător şi de intermediar în relaţiile cu superiorii sau camarazii.

După terminarea cinei am ieşit iar afară şi ne-am strâns în jurul focului, să ne revedem prietenii sau să ne facem alţii. Când te întâlnesc te salută cu expresia, plină de jovialitate, "Ahoe!" - care, nouă, românilor ne aminteşte de marele poet şi băutor Tudor George-Ahoe, figură pitorească a boemei literare din trista "epocă de aur", pe care îl puteai vedea, prin anii 70-80, la Casa Scriitorilor şi pe culoarele Fondului Literar. Camaradul Otakar Hudec, în ţinuta sa ponosită de fusilier (puşcaş), cu bicornul cam deformat de ploile şi viscolele multor campanii, a venit surâzător spre noi, să ne ureze bun sosit şi am comunicat prin intermediul unui amestec original de frangleză şi semne.

Peste vreo oră a fost servită o a doua cină, constând dintr-un delicios gulaş de vacă. Vinul fiert era pe sfârşite: mai rămăseseră câteva polonice pe fundul ceaunului. Doi aprigi cazaci în caftane albastre, încinşi peste ele cu nişte centuri de care atârnau sabia, kindjalul (pumnalul) şi nagaica (biciul), dădeau târcoale recipientului şi priveau, îngrijoraţi, puţinătatea conţinutului. Unul dintre ei, bărbos şi curajos, a pus mâna pe ceaun şi, fără nici o sforţare, l-a dus la buze şi a sorbit cu nesaţ tot ce mai rămăsese. S-a şters, râzând, cu mâneca la gură şi a plecat.

Citeste mai multe despre Cei patru care au luptat la Austerlitz in Ziarul de Duminica