Dovezile geologice prezic efecte climatice devastatoare la tropice

Nucleul de sedimente de aproape 2 metri lungime de la Laguna
Pumacocha, Peru, care conţine cea mai detaliată bază de date
geochimice a fluctuaţiilor climatului tropical, prezintă faze
uscate şi umede ale musonilor de vară din America de Sud şi
corespund cu alte date geologice existente care relevă informaţii
despre modificările precipitaţilor din jur.

Asociate cu aceste surse, datele eliberate de sedimentele
ilustrează că precipitaţiile din timpul verilor musonice din
America de Sud au scăzut considerabil din 1900 (producându-se cea
mai mare schimbare a precipitaţiilor care a avut loc după anul 300
î.e.n.), în timp ce emisfera nordică a experimentat temperaturi mai
calde.

• Cum au ajuns câteva monede americane să valoreze 17 milioane de dolari?
• Încă doi sateliți europeni Galileo au fost lansați pe orbita Pământului

„Acest model sugerează că regiunile tropicale sunt mult
mai uscate decât credeam. În cazul în care musonii care sunt atât
de utili pentru alimentare cu apă a zonelor tropicale continuă să
scadă în acest ritm, consecinţele vor fi devastoare”,
susţine Mark Abbott, profesor de geologie şi ştiinţă planetară la
Universitatea din Pittsburgh.

Baza de sedimente arată fluctuaţiile regulate de precipitaţii în
perioada cuprinsă între anii 300 î.e.n. şi 900 e.n., în special cu
precipitaţii abundente în jurul anului 550. Însă, începând cu anul
900 o secetă severă s-a instalat aici şi a durat aproape trei
secole, cea mai uscată perioadă fiind înregistrată între anii 1000
şi 1040, eveniment corelat cu dispariţia populaţiilor native
americane, inclusiv Tiwanaku şi Wari, care au locuit pe teritoriul
pe care astăzi se află Bolivia, Chile şi Peru.

După anul 1300 musonii încep să ude tropicele. Cea mai umedă
perioadă din ultimii 2300 de ani s-a înregistrat între 1500 şi
1750, perioadă cunoascută astăzi sub denumirea de Mica Eră Glaciară
datorită scăderii bruşte de temperatură la nivel global.

În jurul anului 1820, a existat o scurtă perioadă de secetă,
precedată rapid de o fază umedă, înainte ca ploile să înceteze iar
în 1900. Până în iulie 2007, când sedimentele au fost
colectate, a existat o creştere abruptă a condiţiilor uscate, pâna
la un punct nemaiatins din anul 1000. Pentru a crea o
bază de date a climei cu ajutorul informaţiilor culese din
sedimente, echipa a analizat raportul izotopului delta-O-18 (un
izotop al oxigenului) din fiecare strat anual de noroi. Acest
raport are o relaţie negativă cu precipitatiile: niveluri de
delta-O-18 sunt scăzute în timpul sezoanelor umede şi ridicate
atunci când ploile musonice sunt rare.

Echipa a constatat că istoria precipitaţiilor sugerată
de nucleul din lac s-a potrivit cu cea stabilită prin analiza
izotopului delta-O-18 din peştera Cascayunga din Peru şi din calota
glaciară Quelccaya, din Anzi.

Abbott spune că nucleul Pumacocha corespunde modelului climatic
dintre anii 980 şi 2006, dar oferă mult mai multe detalii.

O conexiune a fost stabilită între precipitaţiile şi
temperaturile din emisfera nordică prin comparaţia dintre nucleu şi
mişcarea Zonei de Convergenţă Intertropicală (ITCz), o fâşie des
afectată de furtuni în apropiere de Ecuator unde se întîlnesc
vânturile din emisfera sudică cu cele din emisfera nordică.
Prezenţa istorică a ITCz a fost cuantificata prin măsurarea
concentraţiilor de titan din sedimente marine. Un nivel ridicat de
titan în partea de nord a bazinului Cariaco din Venezuela arată că
ITCz a atins intensitatea maximă, în acelaşi timp în care musonul
din America de Sud a fost foarte uscat, între 900 şi 1100.

Pe de altă parte, cele mai umede perioada de la Pumacocha -între
1400 şi 1820, care a coincis cu Mica Eră Glaciară – se corelează cu
perioada în care ITCz s-a deplasat spre sud, în timp ce
temperaturile din emisfera nordică se răceau.

Sursa:
Futurity