De ce ne comportăm diferit noaptea: explicațiile psihologiei și antropologiei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Conform lui Nick Dunn, profesor de urbanism la Lancaster University și autorul volumului Dark Matters (publicat în 2016), relația oamenilor cu întunericul este mult mai complexă decât simpla asociere reflexă cu frica sau pericolul. Dunn atrage atenția asupra unui fapt adesea ignorat: teama de întuneric nu este înnăscută, ci se construiește cultural, prin povești, simboluri, mituri și interpretări transmise de-a lungul generațiilor. Din perspectivă psihologică, copiii nu se nasc temându-se de lipsa luminii, ci învață să o perceapă ca pe un spațiu al amenințării, al necunoscutului sau al pierderii controlului. În Dark Matters, Dunn analizează modul în care întunericul a fost treptat încărcat cu semnificații negative, dar și felul paradoxal în care acesta continuă să atragă comportamente colective intense, ritualuri, procesiuni și practici sociale care apar în mod recurent exact în perioadele cu cele mai lungi nopți ale anului.

Această relație ambivalentă cu întunericul, atât respingătoare, cât și fascinantă, devine vizibilă nu în teorii abstracte, ci în comportamentele reale ale comunităților care, secole la rând, au ales să transforme noaptea într-un spațiu ritualic. Un astfel de exemplu se regăsește într-un sat aparent banal din Elveția rurală. În Ziefen, în Ajunul Crăciunului, exact când întunericul se instalează mai bine și luminile se sting deliberat, liniștea este spartă de o procesiune tăcută de bărbați purtând pălării negre uriașe și clopote grele. Ritualul, cunoscut sub numele de Nünichlingler, nu este un spectacol organizat pentru turiști, ci o practică locală veche de peste două secole, care pornește tocmai de la ideea că, în cele mai întunecate nopți ale anului, granița dintre lumi devine fragilă și trebuie „sigilată” prin zgomot, mișcare și prezență colectivă.

Antropologul Susan Greenwood, profesor la University of Sussex și specialistă în studiul magiei, al ritualurilor și imaginarului nocturn, explică faptul că, în numeroase culturi europene, întunericul este perceput ca un interval încărcat de forță simbolică, în care granițele dintre lumi își pierd rigiditatea. Mituri precum Wild Hunt, o procesiune fantomatică condusă de figuri divine, adesea Odin sau Woden, însoțite de câini negri și spirite rătăcitoare, apar recurent în folclorul nord-european și descriu exact acest moment al anului în care ordinea obișnuită este suspendată, iar comunitatea simte nevoia să „răspundă” întunericului prin sunet, mască și mișcare colectivă.

Greenwood arată că astfel de ritualuri nu sunt simple reminiscențe ale superstiției, ci mecanisme prin care oamenii gestionează anxietatea generată de necunoscut și de ciclurile naturale. În timpul cercetărilor sale de teren, aceasta a participat la practici ritualice nocturne în care indivizii erau provocați să traverseze singuri păduri întunecate ori să invoce simbolic prezențe mitice, experiențe descrise ca destabilizatoare, dar și profund transformatoare. Forța acestor ritualuri, spune antropologul, nu stă în credința literală în spirite, ci în impactul psihologic al confruntării cu întunericul, într-un cadru controlat, comunitar, care oferă sens și structură fricii. În Ziefen, zgomotul clopotelor, mersul ordonat al bărbaților și traseul păstrat de peste două secole funcționează ca un mecanism ritual prin care comunitatea gestionează, simbolic, nesiguranța și imprevizibilul asociate celor mai întunecate nopți ale anului.

Privite împreună, explicațiile lui Nick Dunn și ale lui Susan Greenwood conturează un cadru mai amplu pentru a înțelege de ce, odată cu lăsarea întunericului, oamenii par să se comporte diferit, uneori straniu, alteori excesiv sau profund ritualic. Acest articol nu este despre folclor exotic sau despre obiceiuri izolate, ci despre un mecanism uman constant: modul în care societățile folosesc noaptea ca pe un spațiu de descărcare simbolică, de renegociere a fricii și de reconfigurare a ordinii. Întunericul suspendă regulile obișnuite, estompează ierarhiile și permite apariția unor comportamente care, în plină zi, ar părea nepotrivite sau de neînțeles. De aceea, multe dintre ritualurile nocturne apar exact în perioade de tranziție – solstiții, sfârșituri de an, momente de criză colectivă –, când comunitățile simt nevoia să marcheze, să protejeze sau să dea sens unei instabilități percepute.

În acest context, lucrurile stranii pe care le fac oamenii când se lasă întunericul nu sunt deviații ale normalității, ci expresii ale unei adaptări vechi, care funcționează la nivel psihologic și social. Fie că vorbim despre procesiuni cu clopote, măști demonice, carnavaluri în care ordinea este răsturnată sau simple comportamente cotidiene – de la intensificarea emoțiilor până la atracția pentru povești, filme sau experiențe nocturne – toate trimit către aceeași realitate: noaptea activează un alt tip de atenție, un alt tip de relație cu spațiul și cu ceilalți. Lumina artificială a redus riscurile biologice ale întunericului, dar nu i-a anulat încărcătura simbolică, iar acest decalaj explică de ce întunericul continuă să producă reacții disproporționate, imaginație intensă și comportamente colective greu de explicat în termeni strict raționali.

Știai că?

Frica de întuneric nu este înnăscută, ci învățată cultural, prin povești, simboluri și experiențe transmise de-a lungul generațiilor?

Surse :

https://time.com/7341774/dark-winter-rituals-nunichlingler-krampus-carnival-monsters/

https://www.sciencealert.com/here-s-the-evolutionary-reason-why-we-re-afraid-of-the-dark

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC9083440/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum să fii mai productiv fără burnout: strategii bazate pe psihologie și tehnologie

Iubirea regăsită: cum poți vindeca relația cu mama, potrivit psihologiei

Psihologii explică de ce te simți mai bine atunci când ți se anulează planurile

Cum recunoaștem un psihopat? „Personalitățile întunecate” există peste tot, spune un psiholog