100 de ani de la semnarea Tratatului de la Versailles. Cum era văzută România

Documentul semnat în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles a marcat finalul Primului Război Mondial, prin acordul între forţele Aliate, ca învingătoare, şi Germania, în calitate de învinsă şi putere direct răspunzătoare de pagubele rezultate din conflict. Este cel mai important dintre tratatele de pace care au încheiat prima conflagraţie mondială. Tratatul a redus teritoriul Germaniei, zone întregi fiind cedate ţărilor vecine, în vreme ce alte regiuni erau plasate sub supraveghere internaţională. În plus, Germania pierdea coloniile. Celelalte Puteri Centrale care au luptat alături de Germania au încheiat tratate separate, la Saint-Germain-en Laye, pentru Austria, la Neuilly-sur-Seine, din partea Bulgariei, la Trianon, cu Ungaria, şi la Sevres pentru Imperiul Otoman.

• Un bazin roman monumental, ascuns timp de 2.000 de ani, a fost dezgropat lângă Roma
• Prima „hartă biblică” încă influențează modul în care percepem granițele

Potrivit unei relatări surprinse în volumul „Generalul Henri M. Berthelot şi românii” publicat de Constantin I. Stan, la editura Paideia, în 2018, şi citat de Mediafax, în calitate de conducător al comandamentului aliat de la Dunăre, generalul H. M.Berthelot îl informa pe primul ministru francez, Georges Clemenceau, chiar în prefaţa Conferinţei de Pace, în ianuarie 1919: „Am impresia că în acest moment Aliaţii nu vorbesc sincer României. Potrivit informaţiilor pe care le-am avut la îndemână, mi se pare că se doreşte ca România să fie eliminată de la unele din negocierile de pace şi să nu fie pusă pe picior de egalitate cu Serbia. Nu trebuie să se aducă acuzaţii României pentru că a fost obligată să încheie pace. Mai puţin favorizată, ea nu a avut în spatele ei Franţa pentru a-şi adăposti soldaţii mutilaţi, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă”.

Generalul Henri M. Berthelot este cel din stânga

Autorul mesajului atrăgea atenţia superiorilor că „faptul de a nu fi participat de la început la războiul mondial nu trebuie să mai fie un motiv pentru a fi ţinută deoparte (România, n.n.)”. El sublinia că „sârbii, care fuseseră atacaţi, au fost nevoiţi să se apere, în timp ce românii au îmbrăţişat cauza Antantei de bunăvoie”. În continuare, generalul Berthelot constata că, „din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria, a existat permanent o comportare nedreaptă faţă de români”. Comandantul Armatei Aliate de la Dunăre evidenţia că „în Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noştri. Şi acum încă se îngăduie bulgarilor tot felul de şantaje şi li se ia partea în defavoarea românilor, care nu au dreptul să trimită trupe într-o ţară care este a lor. Acest lucru este absolut inadmisibil”. Semnatarul documentului înfăţişa, în continuare, situaţia destul de gravă existentă în Banat, unde, după părerea sa, „sârbii au fost lăsaţi să ocupe provincia, să brutalizeze, să jefuiască, să-i închidă pe locuitorii de naţionalitate română şi să-i împiedice să-şi manifeste dorinţa de a se uni cu România”.

Referindu-se la situaţia existentă în Transilvania, generalul Berthelot reitera faptul că aici „s-a fixat o limită a ocupaţiei române absolut arbitrară, exclusiv geografică şi fără să se ţină seama de situaţia ei etnografică”. Autorul depeşei constata, cu sinceritate şi obiectivitate, că aliaţii au făcut eforturi „pentru a dezavantaja pe români în profitul duşmanilor de secole care sunt, de asemenea, şi ai noştri, bulgarii şi ungurii, care nici că se poate să fi reuşit mai bine”. El îşi avertiza superiorii că „acest mod de a acţiona agită spiritele în România compromite grav situaţia Franţei, care are un mare prestigiu în această ţară”. Într-adevăr, românii îşi puneau mari speranţe în sprijinul Republicii franceze la Conferinţa de Pace de la Paris. Generalul Berthelot atrăgea atenţia că de hotărârile ce se vor lua în problema statelor succesorale „depinde viitorul Franţei în Răsărit”. În fond, guvernanţii francezi urmăreau să înlăture influenţa germană şi rusă în această parte a Europei.

Cei patru mari de la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 (premierul britanic David Lloyd George, premierul italian Vittorio Orlando, premierul francez Georges Clemenceau şi preşedintele american Woodrow Wilson)

Conferinţa de la Paris, debutase pe 18 ianuarie 1019 şi îşi propunea să stabilească noua configuraţie politico-teritorială după încheierea Primului Război mondial. Reprezentanţii principali ai României la Conferinţa de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotenţiar N. Mişu, cărora li s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniştrii Victor Antonescu şi Diamandy. Principala problemă era că, pe 24 aprilie/ 7 mai 1918, guvernul Alexandru Marghiloman semnase un tratat de pace cu Puterile Centrale. Conferinţa de la Paris debutase pe 18 ianuarie 1019 şi îşi propunea să stabilească noua configuraţie politico-teritorială după încheierea Primului Război Mondial.

Generalul Berthelot, prietenul românilor

Fostul şef al Misiunii Militare franceze în ţara noastră era conştient că, satisfăcând aspiraţiile românilor, „vom respecta angajamentele, vom avea în România o adevărată colonie franceză de peste 15 milioane de locuitori, unde ne vom putea dezvolta comerţul şi industria şi unde ne vom afla ca la noi acasă”. În schimb, dacă angajamentele aliate nu vor fi respectate, „românii nu vor înţelege acest abandon şi vor fi supuşi influenţei tuturor partidelor antifranceze, care vor avea atunci condiţii favorabile să acţioneze şi ale căror afirmaţii împotriva Franţei vor părea justificate”.

Sala unde s-a semnat Tratatul de la Versailles, în 28 iunie 1919

„La vremea când am părăsit Parisul am primit misiunea foarte clară de a determina România să reintre în acţiune de partea noastră şi am reuşit. […] Guvernul român a declarat din nou război Germaniei şi ni s-a alăturat. Eu însumi cu trupele franceze am trecut Dunărea”, reafirma generalul Berthelot.

Având în vedere ataşamentul faţă de Aliaţi, regele Ferdinand şi cabinetul român trebuia, în opinia lui H. M. Berthelot, „să beneficieze de drepturile ce se cuvin în calitate de vechi şi nu de nou aliat. Dacă lucrurile s-ar petrece altfel, şederea mea aici nu ar mai fi posibilă şi v-aş cere să binevoiţi a mă rechema, deoarece nu aş putea vorbi cu fruntea sus unui rege şi unui guvern care ne sunt devotaţi”. „Momentul era favorabil pentru expansiunea Franţei în Balcani şi ea nu-l putea rata”, arată Constantin I. Stan, în volumul de la Paideia.

Tratatul de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919, varianta în engleză

Tratatul a fost elaborat în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, dominată de lideri ca David Lloyd George, din partea Marii Britanii, Georges Clemenceau, pentru Franţa, Woodrow Wilson, reprezentând Statele Unite ale Americii, şi Vittorio Orlando, din partea Italiei. Partea germană s-a declarat şocată de termenii severi prin care se vedeau obligaţi să recunoască vina pentru război, dar şi plata unor compensaţii către ţările cu care au luptat.

Majoritatea istoricilor sunt de acord că tocmai condiţiile impuse Germaniei prin acest tratat au constituit germenii celui de-Al Doilea Război Mondial.