Eroul neașteptat al diplomației române: povestea intendentului care a înfruntat ocupația Bucureștiului

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

România a trecut prin una dintre cele mai dramatice perioade din existența sa în anii Primului Război Mondial. După campania dezastruoasă din toamna anului 1916, peste două treimi din teritoriul țării, inclusiv Capitala, au ajuns sub ocupația Puterilor Centrale. În asemenea momente de cumpănă, când instituțiile se clatină și destinele unei națiuni atârnă de un fir de păr, ies în prim-plan oameni despre care nimeni nu ar fi bănuit că pot juca un rol important. Sunt acei oameni obișnuiți care, în vremuri liniștite, trec aproape neobservați, dar care găsesc resurse nebănuite atunci când istoria îi pune la încercare. Un astfel de personaj a fost un angajat al Ministerului Afacerilor Externe. Nu era diplomat, nici ministru și nici măcar funcționar cu rang înalt. Dimpotrivă, ocupa una dintre cele mai modeste poziții din instituție: era intendentul ministerului și șeful „ușierilor”.

După semnarea Tratatului de Pace de la Buftea, la 7 mai 1918, între România și Puterile Centrale, autoritățile române refugiate la Iași au adoptat o măsură neobișnuită: înființarea unei reprezentanțe diplomatice române chiar în Bucureștiul aflat sub ocupație străină.

Printre diplomații desemnați să își desfășoare activitatea în Capitală s-a aflat și tânărul Raoul Bossy, aflat la începutul unei cariere care avea să îl transforme într-una dintre figurile importante ale diplomației românești.

Sediul acestei veritabile „Legații române la București” a fost amenajat într-un apartament din Palatul Funcționarilor Publici, situat în Piața Victoriei. Alegerea avea și o puternică încărcătură simbolică: clădirea se afla chiar vizavi de Palatul Sturdza, sediul Ministerului Afacerilor Străine înainte de ocupație, ale cărui birouri fuseseră transformate între timp într-un spital militar turcesc.

`Domnu Franz`de la Ministerul de Externe

Însă nu toți angajații Ministerului de Externe român au luat în toamna anului 1916 drumul refugiului la Iași. A rămas în serviciu la București intendentul instituției, cel poreclit de angajați „Domnu Franz”, pe numele său Franz Ștefănescu.

„Sunt regimente în care personajul cel mai important este `Dom’ plutonier-major`. La Externe, mai ales în acele vremuri de bejenie, când lipseau de toate, când se pierduseră toate rosturile, totul se învârtea în jurul lui `Domnu’ Franz`, intendentul, pe numele său adevărat Franz Ștefănescu (stranie împerechere de nume!).

Se zicea că era sas și nimeni nu-și mai aducea aminte când intrase în Minister. Era șeful ușierilor, stăpânitorul mobilierului și omul cu cele mai numeroase `precedente` la îndemână, spre a-și apăra punctele de vedere. Îi mergea vorba că, la fiecare schimbare de Guvern, se prezenta noului titular de la Externe și spunea: `Bine ați venit, Excelență, bine că au plecat ăia!`

Se înțelege că `ăia` erau, pe rând, conservatorii și liberalii! Tot despre el se zicea că, în timpul ocupației germane, fusese `mai mult Franz decât Ştefănescu`. Dar aceste mici răutăți erau, în fond, mai mult glume, căci toți diplomații, români sau străini, îl iubeau pe tradiționalul `Domnu’ Franz`, plin de demnitate în uniforma sa cu două rânduri de bumbi auriți. În orice caz, lui îi datoram, cu toții, un moment de covârșitoare emoție”, scria în jurnalul său Raoul Bossy.

Sfârșitul războiului, „domnul Franz” și sediul Ministerului de Externe

„Domnului Franz„ de la Ministrul de Externe, i se datorează un gest de mare emoție și de încărcătură națională. La sfârșitul Primului Război Mondial, în noiembrie 1918, pe când trupele de ocupație nu părăsiseră Bucureștiul, „Domnu Franz” a decis că era momentul să preia inițiativa.

„În noiembrie 1918 precizează Raoul Bossy , sfârșitul războiului se apropia cu pași repezi. Înfrângerea Germaniei era ca și desăvârșită. Trupele de ocupație erau `pe ducă`, dar nu plecaseră încă.

Odată, privind pe fereastră văd un spectacol istoric și chem repede pe colegi să-l vază și dânșii: de pe acoperișul Palatului Sturdza se cobora încet steagul turcesc și se înălța în locu-i stindardul nostru național. Era ca o consfințire a izbândii și întregirii neamului românesc!

Puțin după aceea am aflat autorul acestui gest profetic, dar încă îndrăzneț: era Franz, care, fără să consulte pe nimeni și pe a sa răspundere, se urcase în podul Palatului Sturdza, ale cărui ascunzișuri le cunoștea, firește, de mai multe decenii, și procedase la patriotica schimbare de pavilioane. O amintire înduioșată bunului Franz, martorul tinereții noastre!”.

„Am privit glorioasa întoarcere în Capitală a trupelor noastre biruitoare”

Tot de la ferestrele improvizatei Legații a României la București, Raoul Bossy a fost martorul altor clipe istorice pentru poporul român.

„Am privit menționează Raoul Bossy glorioasa întoarcere în Capitală a trupelor noastre biruitoare. În fruntea lor, Ferdinand I cel Leal, cu bravul general Berthelot în dreapta și Regina Maria în stânga, toți călare.

Coloanele de ostași treceau prin aclamațiile uriașe ale populației, purtând pancarte mari pe care stăteau scrise numele ținuturilor românești reîntregite: Moldova, Muntenia, Transilvania, Basarabia, Bucovina, Dobrogea de Nord și de Sud, Oltenia, Banatul, Crișana, Maramureșul. La fiecare din ele, puternice urale… și lacrimi de emoție, lacrimi de fericire în ochii tuturor”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Ce urmărea Rusia în Balcani înainte de Primul Război Mondial?

Cine domina financiar Bucureștiul înainte de Primul Război Mondial

Din culisele negocierilor pentru intrarea României în Primul Război Mondial

Când Europa a apăsat pe trăgaci: Mecanismul care a împins lumea în Primul Război Mondial