Conferința de Pace de la Paris din 1919 este asociată, în istoriografia românească, și cu disputa dintre România și Serbia privind împărțirea Banatului. Mai puțin discutat, dar la fel de important, este dezacordul care a apărut între doi dintre cei mai influenți oameni politici ai epocii, Ionel Brătianu și Take Ionescu. Divergențele lor de viziune asupra soluției ce trebuia susținută la Paris au afectat coerența poziției României într-un moment decisiv pentru stabilirea noilor frontiere. O perspectivă valoroasă asupra acestor evenimente este oferită de diplomatul Raoul Bossy, una dintre figurile marcante ale diplomației românești interbelice. Având privilegiul de a lucra îndeaproape atât cu Take Ionescu, cât și cu Brătianu, Bossy a lăsat mărturii de primă mână despre negocierile privind Banatul și despre rivalitatea politică dintre cei doi lideri, contribuind la o mai bună înțelegere a culiselor diplomației românești de la Conferința de Pace.
La sfârșitul Primului Război Mondial, România Mare a trebuit să își consolideze poziția în Europa Centrală și de Est. În acest context, Take Ionescu a preluat inițiativa pentru realizarea unei alianțe defensive între Regatul României, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (Iugoslavia) și Cehoslovacia, cunoscută sub numele de Mica Înțelegere.
Aceasta a fost sprijinită de Franța și a avut un rol în menținerea status-quo-ului teritorial și prevenirea revizionismului ungar în perioada interbelică. Însă pentru crearea acestei alianțe, Take Ionescu a acceptat un compromis: împărțirea Banatului între România și Serbia.
„Take Ionescu a dat o întorsătură nouă politicii noastre externe, orientând-o definitiv spre o alianță cu statele vecine, sprijinită pe Franța. Încă în timpul războiului, la Paris fiind, pusese la cale, cu Masaryk (Tomáš, liderul cehoslovac, n.r) și Pašić (Nikola, prim-ministrul Serbiei, n.r.), o strânsă înțelegere cu Cehoslovacia şi Serbia – care urma să devină regatul Sârbo-Croato-Sloven – și căreia tot el îi dete numele de Mica Înțelegere (spre a o deosebi de Tripla înțelegere a Marilor Puteri)”, precizează Raoul Bossy în memoriile sale.
Prin Convenția secretă din 1916, care a pecetluit intrarea României în Primul Război Mondial, Antanta (Franța, Marea Britanie, Imperiul Țarist) recunoscuse drepturile României asupra întregului teritoriu al Banatului. La Conferința de Pace de la Paris din 1919, delegația română, condusă de I.I.C. Brătianu, a susținut acest tratat. Cu toate acestea, din cauza intereselor divergente și a pretențiilor noului stat sârb, Banatul a fost în cele din urmă împărțit între România și Iugoslavia
„I.I.C. Brătianu nu-i putea ierta că, pentru a încheia alianța cu Serbia, acceptase, încă înainte de încheierea păcii, principiul împărțirii între țările noastre vecine a Banatului, ce ne fusese solemn făgăduit, integral, prin Convenția secretă cu Aliații din 1916.
Nu o dată mi-a destăinuit Ionel Brătianu ce dificultăți i-a creat, în lupta sa pentru Banat, atitudinea prea mlădioasă a lui Take Ionescu. Când, la trecerea sa prin Belgrad, în drum spre Paris, Brătianu a căutat să-l convingă pe Principele-Regent Alexandru (viitorul rege Alexandru I) să renunțe a mai ridica pretenții asupra Banatului nostru, spre a nu crea o prăpastie între două popoare legate de o tradițională prietenie, Principele i-a răspuns:
`Nu cred că unanimitatea poporului român este în spatele domniei tale. Iată, dl Take Ionescu a fost la mine și mi-a spus că atât domnia sa, cât și partidul său, sunt favorabili unei împărțiri a Banatului între țara dvs. și a mea`”, menționează Raoul Bossy.
Această poziție a lui Take Ionescu a fost folosită de puterile occidentale, Franța și Marea Britanie, prin vocile lui Georges Clemenceau și Lloyd George pentru a pune presiune pe Ionel Brătianu, prim-minstru și conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Paris din 1919.
„La Paris – scrie Raoul Bossy –, Clemenceau şi Lloyd George îi obiectau (lui Brătianu, n.r.) – când le arăta că nu ar putea lua răspunderea față de poporul român de a se învoi la ciopârțirea unui ținut românesc – că nu ar avea decât să treacă mâna lui Take Ionescu, căci acesta ar fi dispus să ia o asemenea răspundere. Acesta ar fi fost motivul pentru care, după câte îmi arăta Brătianu, nu a vrut să-l ia cu dânsul pe Take Ionescu – deși se afla și el la Paris – ca membru al delegației noastre la Conferința de Pace din 1919.
Take Ionescu era însă convins că Marile Puteri erau de mult hotărâte să urmeze pilda lui Solomon, împărțind Banatul între România și Serbia, și că, astfel fiind situația, era preferabil ca operația să se efectueze cu consimțământul nostru decât împotriva voinței noastre, căci acest sacrificiu acceptat de `bonne grâce`, (de bună voie, n.r.) ne-ar permite încheierea unei alianțe durabile și sincere cu Guvernul din Belgrad, pe a cărui prietenie să ne cu mult mai serioase putem bizui în diferendele noastre cu vecinii unguri și bulgari”.
Cum au transformat alianțele un conflict regional într-un război mondial
Cine poartă responsabilitatea pentru izbucnirea Primului Război Mondial?
Cum negociau politicienii viitorul României după Primul Război Mondial