Un mileniu pierdut de istorie valaha

20 11. 2009, 00:00

Faptul ca nici la ora actuala nu exista un consens cu privire la
evolutia populatiei daco-romane si la originile poporului roman se
datoreaza, spun istoricii, unei asa numite „taceri a surselor
istorice”, motiv invocat, in special, de catre adeptii teoriei
migrationiste care sustin ca teritoriul Daciei a ramas o „Terra
deserta” odata cu retragerea administratiei romane de la nordul
Dunarii. Si cu toate acestea, continuitatea proto-romanilor pe
teritoriul Daciei este atestata, fara putinta de tagada, de
izvoarele arheologice locale, de culturile dezvoltate pe tot
teritoriul fostei Dacii si de , mai mult sau mai putin, rarele
inscrisuri istorice din perioada secolului al III-lea si pana in
secolul al XIII-lea, odata cu intemeierea Tarii Romanesti sub
Basarab I.

Despre retragerea aureliana
si continuitatea daco-romanilor

Invaziile triburilor germanice si carpice, in valuri succesive,
in provinciile dunarene, au silit administratia romana sa
abandoneze Dacia, aceasta retragandu-se strategic in sudul Dunarii.
De altfel, nici revoltele dacilor ocupati nu au constituit un
element de ignorat pentru romani, acestea luand amploare, mai ales,
dupa moartea imparatului Traian – fapt ce vine sa contrazica
scrierile secretarului personal al acestuia, care mentiona, la
sfarsitul razboaielor dacice, ca intreaga populatie autohtona
fusese redusa la maxim 40 de indivizi. Data retragerii
romane din Dacia nu poate fi stabilita cu certitudine, in
literatura stiintifica, cei mai multi specialisti optand pentru
anii 267-268 din vremea domniei lui Gallienus sau pentru anul 271,
in timpul imparatului Aurelian.
Faptul ca provincia
intemeiata de Traian nu a fost parasita de intreaga populatie este
evident, autoritatile evacuand numai armata si administratia, la
care se adaugau clasele instarite, in special cele din zonele
urbane, proces care se va repeta intocmai si in alte provincii
romane.

Continuitatea daco-romanilor la nordul Dunarii este dovedita de
singura copie a unei harti romane, unica, de altfel, pastrata pana
in zilele noastre, Tabula Peutingeriana. Harta, realizata dupa anul
330 d.H., an in care imparatul Constantin cel Mare muta capitala
imperiului de la Roma in Bizant, fosta asezare pescareasca de pe
malul Bosforului, arata chiar si dupa retragerea aureliana, nu mai
putin de 88 de localitati cu rezonanta daco-geta atat la nordul cat
si la sudul Dunarii. Importanta acesteia este cu atat mai mare cu
cat, fara doar si poate, Tabula Peutingeriana este o harta
realizata in scopuri comerciale, dovedind asadar o stransa legatura
economica a romanilor cu populatia ramasa in fosta provincie
dacica.

Curios este faptul ca istoricii greci si bizantini continua
sa ii numeasca pe localnici daci sau geti, denumire folosita in
Bizant pana aproape de secolul al X-lea, data la care incepe sa fie
folosit termenul de valah.
Istoricul grec Zosimos
mentioneaza, de asemenea, in secolul al V-lea, conflictul dintre
Imperiul Roman de Rasarit si tribul carpo-dacilor de la nordul
Dunarii, conflict soldat cu infrangerea celor din urma. Mai mult,
imparatul Constantin cel Mare, initiaza construirea unui
pod peste Dunare, care sa faca legatura cu fosta provincie romana,
precum si o campanie de la care isi va trage titlul de Dacicus,
lucru pe care il va repeta si imparatul Justinian.
Desi,
practic, administratia romana disparuse din fosta provincie Dacia,
teoretic, aceasta continua sa existe in structurile Imperiul Roman.
Astfel erau create provinciile Dacia Ripensis si Dacia
Mediterranea, intalnite si sub numele de Dacia Aureliana in
literatura secolului al XII-lea, un argument in plus in fata
continuitatii numelui de Dacia dar si al celui de dac.

Desi exista multi adepti ai teoriei migrationiste, teorie
care spune ca poporul roman s-ar fi format alaturi de cel albanez
la sudul Dunarii, urmand ca apoi sa migreze iarasi in nord, nu
exista nici macar o singura mentiune a unei asemenea trasmutari de
amploare, fapt mai mult decat neobisnuit in canoanele
vremii
. De fapt, singura mentiune a unei migratii a
populatiei este una in sens invers, de la nord la sud, mentiune
care se refera, cel mai tarziu, la secolul al XIV-lea. Nu trebuie
uitat nici imparatul Galerius (293-311), imparat roman de oricine
dacica, nascut, se pare, la sudul Dunarii, din tata trac si mama
„transdanubiana”, termen referitor la fosta populatia daca din
provincia cu acelasi nume. Mai mult, Galerius era poreclit
de catre cei apropiati, Armenterius – Ciobanul – referire mai mult
decat evidenta la vechile sale ocupatii, specifice, de altfel,
populatiei romane de origine daco-getica.
La fel de
important, pentru sustinerea ideii de continuitate a populatiei
dacice sau daco-romane, este si imparatul Maximinus Thrax (imparat
de origine traca), cel care incepand cu anul 236 se afla in razboi
cu dacii liberi si cu sarmatii.

Continuitatea crestina si
culturile de la nordul Dunarii

Conform istoricului Victor Spinei, locul de formare al poporului
roman ramane inca o problema controversata. Chiar daca
proto-romanii supravietuiesc, ei ies treptat, incepand cu a doua
parte a mileniului I, din atentia cronicarilor, a istoricilor
vremii si din atentia autoritatilor romane. Izvoarele arheologice
dovedesc insa, mai presus de orice banuiala, continuitatea
populatiei autohtone in spatiul nord dunarean. Inca din secolele
III-IV, se remarca asa numita cultura Santana de Mures, conturata
cu precadere in arealul triburilor gotice, triburi ce continua
circulatia monetara romana. Cultura Santana este urmata de
cultura Ipotesti Candesti (secolele V-VII), ce apartine unor
comunitati sedentare, de sine statatoare, ale caror indeletniciri
(agricultura, cresterea animalelor, ceramica de traditie romana)
sunt caracteristice populatiilor proto-romanesti.
Totodata
se remarca si continuitatea comertului cu Bizantul, o dovada in
plus a legaturilor dintre Imperiul Roman de Rasarit si populatiile
de la nordul Dunarii.

Influenta valului migrator slav se observa pe teritoriul fostei
provincii romane prin cultura Dridu, cultura remarcabila din care
iese in evidenta ceramica lucrata la roata, ceramica ce poarta
numele culturii respective. Aceasta se va raspandi si la sudul
Dunarii, un rol important avandu-l Primul Tarat Bulgar, desi
componente ale sale sunt observate si in spatii ce depasesc
autoritatea bulgara. Secolele XI-XII aduc o alta cultura,
Raducaneni, caracterizata prin prezenta cuptoarelor rectangulare,
ceramica lucrata la roata si obiectele care vadesc prezenta unei
populatii sedentare. Cultura Raducaneni este cu atat mai
importanta cu cat raspandirea asezarilor umane depaseste zona
montana sau deluroasa si se apropie de campie, fapt ce se datoreaza
si cresterii demografice.

Deosebit de importanta este continuitatea crestina a populatiei
autohtone. Majoritatea istoricilor sunt de acord astazi ca
romanizarea si crestinarea comunitatilor dace au reprezentat
activitati sincrone si complementare, marturii ale unei vieti
crestine datand fara intrerupere inca din secolul al III-lea. Mai
mult, incepand cu secolul al IV-lea, se inmultesc, pe langa
obiectele cu caracter religios si mormintele de factura crestina.
Cum nici unul dintre popoarele migratoare, care au ajuns pe
teritoriul fostei Dacii, nu era crestin, obiectele liturgice si
mormintele nu pot apartine decat populatiei autohtone, de sorginte
daco-romana.
Aparitia unor necropole de incineratie sau
chiar birituale sunt considerate, astazi, ca apartinand slavilor si
bulgarilor. In Dobrogea, procesul de contopire a populatiei dace cu
cea romana este si mai evident, primul nume romanesc „Petre”, fiind
descoperit intr-o inscriptie de pe un vas de lut datat in secolul
III, vas descoperit in fostul castru roman de la Capidava.

Nu mai putin importanta este marturia ambasadorului bizantin,
Priscus Panites, la curtea regelui hun Atilla. Acesta mentioneaza
pe langa prezenta hunilor in Pannonia si populatia autohtona, pe
care o numeste barbara:
:„[…] De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o
campie, si am trecut peste mai multe rauri navigabile dintre care
cele mai mari, dupa Istros, erau asa numitul Drecon, apoi Tigas si
Tifesas. Pe acestea le-am trecut in barci monoxile, de care se
foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am
trecut pe plute, pe care barbarii la poarta in carute, deoarece
locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare, si
anume in loc de grau, mei, in loc de vin, mied, dupa cum il numesc
localnicii. Slujitorii care ne insoteau aveau si ei mei si o
bautura preparata din orz, barbarii o numesc camos…Apoi, dintr-o
regiune plina de dealuri am ajuns intr-o campie impadurita. Acolo
ne-au primit luntrasi barbari in barci monoxile facute din
trunchiuri de copaci, taiate si scobite de ei insisi. Ei ne-au
trecut dincolo de rau, cu toate ca nu se pregatisera pentru noi, ci
pentru a transporta multimea barbara, pe care am intalnit-o in
cale, deoarece Attila isi pusese in gand sa treaca la vanatoare pe
teritoriul roman, dar de fapt regele scit facea pregatiri de razboi
sub pretext ca nu-i fusesera restituiti toti fugarii. Dupa ce am
trecut Istrul si am strabatut impreuna cu barbarii un drum de
aproape saptezeci de stadii, am fost nevoiti sa ne oprim intr-o
campie pana cand Edecon i-a instiintat pe Attila despre sosirea
noastra…Dupa ce am trecut cateva rauri, am sosit intr-un sat
foarte mare unde se spunea ca se afla cea mai stralucita dintre
toate locuintele lui Attila, construita din barne si scanduri
frumos poleite si bine incheiate si inconjurata cu o imprejmuire de
lemn, pusa de frumusete, nu pentru intaritura. Dupa locuinta
regelui se gasea locuinta lui Onegesius impodobita si aceasta cu o
imprejmuire de lemn de jur imprejur, dar nu era infrumusetata cu
turnuri la fel ca cea a lui Attila. Nu departe de imprejmuire era o
baie, construita de Onegesius, cel mai bogat dintre sciti dupa
Attila, cu piatra adusa din tara peonilor, deoarece la barbarii din
partile acelea nu se gaseste piatra si lemn, ci se folosesc de
material adus de aiurea”
.

Aparitia valahilor pe scena
istoriei

„Desigur ca un bandit are un dosar mult mai bogat decat un
onest taran care si-a cautat de rostul lui. Iar inscriptii si
sculpturi lasa cei care au posibilitati materiale, deci bogatii, ci
nu oamenii saraci si umili. Aceasta este o greseala: istoria
reconstituita numai prin inscriptii si statui este una a celor
bogati. Iar stramosii nostri, nu erau bogati, ci formau un popor de
tarani, traitor in sate. Cate sunt, in toate timpurile,
inscriptiile din regiunea Pindului sau chiar pe teritoriul grecesc,
dupa ce viata stralucita a cetatilor creatoare ajunsese la o repede
scadere?”
. Astfel isi argumenta marele nostru istoric
raspunsul la o intrebare care dusese la nasterea unei disensiuni de
veacuri si care privea marile migratii in spatiul european, in asa
numitul mileniu intunecat de dupa retragerea aureliana.

Originile termenului de valah se regasesc cu mult
inainte de aparitia proto-romanilor, mai precis la populatiile de
origine germanica in ale caror idiomuri, „walha” desemna celtii din
triburile vecine, una dintre dovezile in acest sens fiind denumirea
straveche a vechilor celti din sudul Britaniei, galezii sau
Welsh.
Odata cu ocuparea Galiei de catre Roma, denumirea
isi schimba sensul, definind acele populatii romanizate. De abia
odata cu venirea slavilor in Europa, sensul de valah se va aplica
strict populatiei de la nordul Dunarii, ca o recunoastere a
descendentei acesteia din Imperiul Roman. Cronicile bizantine,
incepand cu secolul al X-lea, vor defini comunitatile de pe
teritoriul fostei provincii Dacia cu acest apelativ. La fel se va
intampla si cu celebra cronica ungara a notarului Anonymus, care
pomeneste in repetate randuri prezenta valahilor, vlahilor,
valohilor sau a blascilor in Transilvania si la nordul Dunarii.

Descoperita sub forma unei copii, in 1746, la Biblioteca
familiei imperiale din Viena, si publicata pentru prima data in
1765, de catre Johannes Georgius Schwandtner, sub titlul
Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica, Cronica
Notarului Anonymus a facut subiectul multor dezbateri controversate
de-a lungul timpului.
Prezentata initial de catre
istoricii occidentali, in special cei din Austria si Ungaria, drept
o dovada incontestabila a istoriei glorioase a Regatului Ungar la
inceputul acestuia, Cronica a cazut prada, secolul trecut, unui
veritabil tir al celor care o considerau un fals bine elaborat.
Controversa, asa cum era de asteptat, este reprezentata de desele
mentiuni ale prezentei valahilor in spatiul transilvanean si in
Pannonia si, mai mult, a prezentei principilor vlaho-slavi si a
primelor formatiuni prestatale pe teritoriul fostei colonii
Dacia.

Prin cenusa
imperiului

Daca la sfarsitul secolului al VII-lea e definitivata marea
migratie bulgara prin stabilirea grupului lui Asparuh in nord estul
Peninsulei Balcanice, secolul al IX-lea gaseste un alt popor
migrator, ungurii, la nordul Marii Negre. Conflictul din anul 896
dintre bulgari si pecenegi, pe de o parte, si unguri, pe de alta
parte, duce la infrangerea celor din urma si ii sileste pe acestia
sa se refugieze in Pannonia prin pasul Verecke din Carpatii
Padurosi si nu prin trecatorile din Carpatii Orientali sau
Meridionali, asa cum se crezuse initial. Urmeaza o serie de
incursiuni armate in vestul Europei, incursiuni stopate in batalia
de la Lechfeld, langa Augsburg, aceasta fiind, de altfel, si ultima
tentiva de expansiune in vest a ungurilor, ei concentrandu-se, din
acest moment, asupra raidurilor in partea rasariteana a Batranul
Continent.

Odata cu incetarea atacurilor asupra popoarelor din vestul Europei,
ungurii isi indreapta atentia catre teritoriile de la est de Tisa,
teritorii pe care, asa cum mentioneaza Anonymus, existau deja
primele formatiuni prestatale ale ducilor vlaho-slavi: „…Tara
aceea ar fi foarte buna si acolo curg puhoi cele mai vestite
izvoare, al caror nume ar fi, dupa cum noi am spus mai sus,
Danubius, Tyscia (Tisa), Morisius, Crisius, Temus (denumire evident
latina a raurilor Mures, Cris si Timis), Wag si altele , tara care
fusese mai inainte a regelui Athila. Si prin moartea acestuia,
principii romani au ocupat tara Pannoniei pana la Dunare, unde
si-au asezat pastorii lor. Dar tara care se afla intre Tisa si
Dunare a ocupat-o pentru sine Kean, marele duce al Bulgariei,
bunicul ducelui Salanus, pana la hotarul rutenilor si polonezilor
si a facut sa locuiasca acolo pe sclavi si pe bulgari. Iar tara
care este intre Tisa si padurea Igfron, care se afla in Erdeuelu
(Ardeal), de la fluviul Mures pana la fluviul Zomus, o ocupase
pentru sine ducele Morout, al carui nepot este numit de unguri Menu
Morout…Dar tara care este la fluviul Mures pana la castrul Urscia
(Orsova) o ocupase un oarecare duce cu numele Glad, din ai carui
urmasi s-a nascut Ohtum (Ahtum), pe care, mult mai tarziu dupa
aceea, in timpul sfantului rege Stefan, Sunad, fiul lui Dobuca,
nepotul regelui, l-a omorat in cetatea sa de langa Mures, deoarece
a fost in toate razvratit regelui numit mai inainte..”, „Tuhutum,
tatal lui Horca, dupa cum era un barbat siret, in timp ce apuca sa
auda de la locuitori bunatatea pamantului foarte paduros, unde un
oarecare blac Gelou detinea stapanirea, a apucat sa ravneasca la
aceasta cat ar fi sa poata sa cucereasca pentru sine si urmasii sai
tara foarte paduroasa.”

Primul atacat a fost ducele Salanus (nume cu vadite
conotatii latine), cel care, in ciuda ajutorului primit de la
aliatii bulgari si greci, este invins in anul 903.
Acesta
va ceda partea de nord a tarii sale, pana la raul Souyoy (azi Sajo,
afluent al Tisei), impreuna cu toti locuitorii sai, dovada
incontestabila a prezentei populatiei autohtone. Salanus ramane, in
schimb, duce in restul teritoriilor necucerite de unguri. Odata cu
ocuparea partii de nord a ducatului lui Salanus, ungurii condusi de
Arpad isi indreapta atentia catre teritoriile stapanite de Menu
Morut. Refuzul sfidator al liderului valah de a ceda fara
lupta pamanturile stramosilor sai, imparatii Constantinopolului,
dupa cum insusi Menu Morut declara in celebra sa scrisoare catre
suveranul ungur, atrage dupa sine o sangeroasa batalie intre
soldatii ducelui valah si cei ai triburilor ungare.
Dupa
mai multe zile de inclestari, Menu Morut este infrant, el
acceptand, printre alti termeni ai capitularii, sa dea de sotie pe
fiica sa lui Zulda, fiul lui Arpad. In urma acestei casatorii,
valahul pastreaza suveranitatea asupra tarii sale, devenind in
schimb, vasalul regelui ungur.

La scurt timp dupa incheierea luptelor cu ostenii lui Menu
Morut, Tuhutum, unul dintre comandatii de osti ai lui Arpad,
primeste permisiunea de a cuceri pentru dansul teritoriile vlahului
Gelu ( nume derivat, se pare, din latinescul Julius sau, in opinia
istoricului Neagu Djuvara, din numele trac Gelupara).

Conform cronicii lui Anonymus, lupta dintre localnici si atacatori
este una dintre cele mai crancene dintre cele inregistrate pe
teritoriul Transilvaniei de catre triburile maghiare. Arcasi
priceputi, ostasii lui Gelu produc pierderi uriase armatei condusa
de Tuhutum, inca inainte ca aceasta sa traverseze Somesul, tragand
salve repetate de sageti de pe un mal pe altul. Infrant intr-un
final, Gelu incearca sa se refugieze in cetatea sa situata in zona
Somesului (nelocalizata inca), fiind, insa, ucis in timpul
retragerii.

Ducele Glad este ultimul atacat de o expeditie a trupelor
ungare, conduse de capeteniile Zuard, Boyta si Cadusa, cel mai
probabil in jurul anului 934.
Infruntarea celor doua
armate are loc pe raul Timis, in locul numit Vadum Arenarum (Vadul
Nisipurilor), acolo unde alianta formata din valahi, bulgari si
cumani este zdrobita de atacatorii maghiari. Retras in cetatea
Kevee (astazi Cuvin), Glad semneaza pacea cu triburile ungare,
devenind vasalul acestora. Fiul sau Ahtum (sau Ohtum, cum este
numit in Cronica Notarului Anonymus), se va razvrati, insa,
impotriva regelui Stefan I al Ungariei, fiind ucis intr-un final,
de catre generalul maghiar Chanadin.

Dincolo de aspectele sangeroase ale confruntarilor dintre valahii
transilvani si triburile ungare, din Cronica Notarului Anonymus
reiese clar faptul ca pe teritoriul fostei Dacii exista o numeroasa
populatiei daco-romana, puternic legata de Imperiul Roman de
Rasarit, a carei vasala se recunoaste. Mai mult, Gesta Hungarorum
are meritul de a mentiona primele continuitati dinastice in Evul
Mediu romanesc, cea a lui Morut si Menu Morut, precum si cea a lui
Glad si Ahtum.

FACTS

Diploma Cavalerilor Ioaniti si cnejii de la sudul
Carpatilor

La sud de Carpati, primele formatiuni prestatale sunt mentionate la
1247 in Diploma Cavalerilor Ioaniti:
„in numele casei ospitalierilor, s-a indatorat de buna voie,
pe sine si casa ospitalierilor sa ia arme pentru ajutorarea
regatului nostru in vederea apararii credintei crestine, potrivit
cu actul scris mai jos, si sa se supuna si la celelalte indatoriri
ce se vor arata indata in aceasta scrisoare, ii dam si ii daruim
lui, si prin dansul numitei case, intreaga tara a Severinului
impreuna cu muntii ce tin de ea si cu toate celelalte ce atarna de
ea, precum si cnezatele lui Ioan si Farcas pana la raul Olt, afara
de pamantul cnezatului voievodului Litovoi, pe care il lasam
romanilor asa cum l-au stapanit acestia si pana acum. Totusi [le
dam] in asa fel, incat jumatate din toate foloasele si veniturile
si slujbele din intreaga tara a Severinului, amintita mai sus, din
cnezatele numite mai sus sa o pastram pe seama noastra si a
urmasilor nostri, cealalta jumatate cazand in folosul casei
pomenite mai sus, afara de bisericile cladite si cele ce se vor
cladi in toate tarile sus-zise, din veniturile carora nu pastram
nimic pe seama noastra – ramanand totusi neatinse cinstea si
drepturile arhiepiscopilor si episcopiilor, pe care stie ca le au –
lasand deoparte si toate morile dintre hotarele tarilor amintite,
atat cele cladite cat si ce se vor cladi – in afara de cele din
tara Litua – precum si toate cladirile si semanaturile facute pe
cheltuiala fratilor zisei case, si fanetele si pasunile pentru
vitele si oile lor, si pescariile de la Dunare si iazurile de la
Celei, pe care le pastram impreuna pe seama noastra si a
lor.”

Printre alte mentiuni ale prezentei valahilor in zona nord
dunareana se numara:

  • Scrierile cartografului armean
    Chorenatsi, cel care in secolul a IX-lea pomeneste prezenta Tarii
    Balakilor (Blahilor) in nordul Dunarii;
  • Scriitorul bizantin Kinnamos,
    care in 1167 vorbeste despre valahi ca despre colonistii
    romani;
  • Preotul Goderfius von
    Viterbium, cel care in 1120, in „Gesta Henrici”, pomeneste Blachina
    – Tara Blahilor – printre cuceririle Romei;
  • Literatul persan Gardizi, care
    in secolul al XI-lea mentioneaza prezenta unui popor crestin de
    origine latina, situat intre neamurile rusilor, bulgarilor si
    ungurilor;
  • Cronica imparatului german
    Friederic Barbarossa, cel care aminteste existenta unei tari numite
    Walahia intre Muntii Carpati si Dunare;
  • Cronica turceasca din secolul
    al IX-lea, Ogusmane, care mentioneaza existenta unei tari a
    valahilor, situata la nordul Dunarii si la nordul Marii Negre, pana
    la Nipru;
  • Mentiunea din cronicile khazare
    a Tarii Ardil – Ardeal – nume preluat de triburile ungare si
    transformat in Erdely


Conform surselor istorice, primii voievozi cunoscuti in Tara
Romaneasca pana la infiintarea acesteia sunt:

  • Seneslau -cca
    1247 – (voievod asupra unui tinut din estul Oltului)
  • Litovoi
    (1247-1277) – voievod pe malul vestic al Oltului
  • Barbat
    (1277-1290) – frate al lui Litovoi
  • Thocomerius (
    sau Tohomir) (1290 -1310) – tatal lui Basarab I
    Intemeietorul
  • Basarab I
    (1310 -1352) – Intemeietorul Tarii Romanesti si fondatorul primei
    dinastii de domnitori romani

Material realizat cu sprijinul Muzeului National de Istorie
a Romaniei
Multumim doamnei muzeograf si specialist in arheologie medievala,
Dr. Irina Ene