De ce nu ne este frică de moarte?

Indiferent de poziţia filosofică pe care o avem faţă de moarte, un adevăr rămâne invariabil: mai devreme sau mai târziu cu toţii o să murim. Pe lângă întrebările filosofice legate de modul în care ar trebui să ne raportăm şi să tratăm moartea, există o întrebare fundamentală care le-a atras atenţia oamenilor de ştiinţă: „Dacă nu ne putem evita sfârşitul, cum putem funcţiona fără a trăi în frică constantă faţă de moarte?”.

Un studiu care apare în ediţia din noimbrie a jurnalului NeuroImage oferă un răspuns la întrebarea de mai sus. Oamenii de ştiinţă explică faptul că creierul uman este în aşa fel „construit” încât nu ia în calcul perspectiva propiei morţi, notează Futurism.

• Ce înseamnă, mai exact, să fii om?

„Creierul nu acceptă că moartea poate avea legătură cu noi”, a declarat cercetătorul Yair Dor-Ziderman pentru The Guardian. „Avem acest mecanism primordial care înseamnă că atunci când creierul primeşte informaţii care leagă sinele de moarte, ceva ne spune că nu este de încredere, deci nu ar trebui să credem asta”, a mai adăugat cercetătorul.

În cadrul acestui studiu, cercetătorii au urmărit semnale electrice din creier care corespund surprizei. Astfel, voluntarii din cadrul acestui studiu au urmărit o serie de imagini care prezentau o serie de feţe umane, printre care se aflau şi propriile chipuri. Atunci când apăreau feţe necunoscute, creierul emitea o serie de semnale pe care cercetătorii le-au asociat surprizei. Totuşi, atunci când subiecţii îşi vedeau propria faţă, urmată de o serie de cuvinte legate de moarte, aparatele nu înregistrau semnalele legate de surpriză.

„Acest lucru sugerează că creierul ne protejează de ameninţări existenţiale, sau de gândurile conştiente că vom muri, prin închiderea predicţiile despre sine”, a explicat cercetătorul Avi Goldstein.  El mai adaugă că în unele situaţii creierul interpretează informaţiile legate de moarte ca făcând referire la alte persoane.

Această descoperire nu înseamnă că nu putem să reflectăm la moarte şi la fragilitatea propiei vieţi, ci, mai degrabă că, la nivel biologic, ştim că meditatul la propiul sfârşit nu ne aduce un beneficiu suplimentar.

Citeşte şi: