Prima pagină Natura

Arta psihedelică a naturii: ameţitorii nudibranhiaţi (GALERIE FOTO)

Mihaela Stănescu | 07.11.2013 | ● Vizualizări: 862
Culori, forme şi desene ameţitoare: nudibranhiaţii contribuie din plin la carnavalul multicolor al lumii submarine.     Foto: Shutterstock.com + zoom
Galerie foto (41)

Coloraţi în cele mai nebuneşti culori, uneori în nuanţe atât de aprinse încât par făcuţi din plastic fluorescent; cu pete, cu dungi, cu buline, cu forme pline de detalii bizare, având înfăţişarea unor opere de artă psihedelică, alcătuiesc, printre grupurile de animale ale lumii, unul dintre cele mai strălucitoare şi spectaculoase. Înfăţişarea lor farmecă şi uluieşte privirea, obosind-o aproape prin intensitatea efectului vizual pe care îl provoacă, dar, cu cât vezi mai mulţi, cu atât ai mai vrea să vezi. Aşa sunt mulţi dintre membrii acestui „club” - un grup de melci marini fără cochilie, cunoscuţi sub numele de nudibranchiaţi. Nu e nevoie să ne credeţi pe cuvânt - uitaţi-vă la poze.

Sunt cunoscute peste 3.000 de specii de nudibranchiaţi - melci marini care, în stadiul adult, sunt lipsiţi de cochilie. Aceste moluşte trăiesc în toate oceanele lumii, la tropice ca şi în Antarctica, şi adesea contribuie, prin aprinsele lor culori, la spectacolul policrom al recifelor de corali şi al altor ecosisteme marine.



Unii nu cresc mai mari de 2 cm, în vreme ce Hexabranchus sanguineus, numit popular „dansatoarea spaniolă” (uitaţi-la clipul video de mai jos şi veţi înţelege de ce i s-a dat acest nume frumos) este uriaşul (uriaşa?) grupului: poate ajunge la 60 cm.

Există două tipuri de nudibranchiaţi: unii au pe spate, spre partea posterioară, nişte „tufe” ramificate ce reprezintă branhiile, organele prin care aceste moluşte respiră. De aici provine numele de nudibranhiaţi - „cu branhiile goale”, cum ar veni, pentru că branhiile lor sunt expuse.

Celălalt tip de nudibranhiaţi are spatele acoperit cu proeminenţe numite papile dorsale (sau, colectiv, cerata), care măresc suprafaţa corpului şi contribuie astfel la schimbul de gaze din procesul respiraţiei. La aceşti nudibranchiaţi, sistemul digestiv se extinde şi în interiorul papilelor dorsale. 

Ochii acestor animale sunt capabili de abia ceva mai mult decât să distingă lumina de întuneric; nu sunt vizibili la exterior, căci sunt înfundaţi în masa moale a corpului şi sunt alcătuiţi dintr-o lentilă minusculă şi câţiva fotoreceptori. Nudibranhiaţii percep mai complex mediul cu ajutorul tentaculelor cefalice, cu care simt stimulii tactili şi chimici, şi al rinoforelor - organe de simţ specializate  pentru perceperea mirosurilor.

Toţi nudibranhiaţii cunoscuţi sunt carnivori; toţi mănâncă felurite nevertebrate marine, dar fiecare specie are preferinţele ei. Unii mănâncă spongieri (bureţi), alţii hidrozoare (animale marine înrudite cu meduzele şi coralii), alţii briozoare (nişte mărunte nevertebrate marine, sedentare, care cresc în colonii, asemănătoare cu cele ale coralilor); alţii înfulecă anemone de mare, tunicate, crustacee... Unii nudibranhiaţi sunt extrem de specializaţi în ceea ce priveşte prada: de exemplu, Glaucus atlanticus se hrăneşte cu un hidrozoar numit corabia portugheză, o ciudată creatură marină cu lungi tentacule urticante, primejdioasă pentru oameni, deoarece veninul eliberat, la atingere, din aceste tentacule produce leziuni foarte dureroase ale pielii şi, în unele cazuri, reacţii alergice grave ori chiar deces.

Există şi specii de nudibranhiaţi care se hrănesc cu alţi nudibranhiaţi ori cu ouăle acestora, iar câteva sunt canibale, consumându-şi fraţii de aceeaşi specie, când îi prind.

Unele specii înfăţişează nişte adaptări cu adevărat extraordinare. De pildă, Pteraeolidia ianthina foloseşte „alimentarea cu energie solară”. Melcul se hrăneşte cu hidrozoare care găzduiesc, în corpul lor, zooxantele, nişte organisme unicelulare capabile de fotosinteză. Mâncând hidrozoarul, nudibranhiatul Pteraeolidia ianthina înghite şi zooxantelele cu care acesta trăia în simbioză, dar nu le digeră, ci le pune la treabă în folosul său. Zooxantelele îşi croiesc drum prin organismul melcului marin până în papilele dorsale ale acestuia (cerata), unde se instalează şi continuă să se ocupe de fotosinteză: sintetizează substanţe organice – în speţă zaharuri – folosind ca sursă de energie lumina solară. Iar nudibranhiatul se alege astfel cu o „fabrică” proprie de zaharuri, pe care le utilizează în propriul său metabolism.

Pierzându-şi cochilia protectoare, în cursul evoluţiei, nudibranhiaţii şi-au dezvoltat alte sisteme de apărare. Unii dintre ei sunt capabili să se camufleze, imitând culorile şi texturile mediului din jur. Alţii, dimpotrivă, ies în evidenţă în modul cel mai bătător la ochi, prin culorile lor stridente şi desenele contrastante. Se consideră că aceştia din urmă manifestă o aşa-numită coloraţie aposematică: o etalare de culori şocantă care avertizează prădătorii că melcii cu pricina nu sunt buni de mâncat. 

Unii dintre ei sunt toxici. Unele specii produc ele însele toxine, altele concentrează în corpul lor toxine provenite din animalele cu care se hrănesc, de exemplu spongieri (bureţi) toxici. Alţii secretă, prin epidermă, un mucus acid, de îndată ce sunt atinşi.

Unii dintre nudibranhiaţii echipaţi cu papile dorsale au o altă armă redutabilă: în vârful acestor papile se găsesc celule urticante numite nematociste.  Dacă se încumetă cineva să atace un astfel de nudibranhiat, va avea parte de o senzaţie usturătoare aşa de dezagreabilă, încât va renunţa să mănânce o hrană atât de neplăcută şi va învăţa ca altădată să nu mai încerce cu o moluscă din specia respectivă. Interesant este că aceste nematociste sunt un fel de „pradă de război”: provin de la alte animale, pe care nudibranhiatul le-a mâncat. Unele hidrozoare (precum amintita corabie portugheză) au pe tentacule asemenea celule urticante, menite să le apere de prădători, dar care, din păcate pentru hidrozoarul cu pricina, nu funcţionează împotriva oricărui prădător. Există nudibranhiaţi cu adaptări atât de desăvârşite, încât nu numai că mănâncă fără probleme asemenea creaturi, dar le iau şi „armele”, ca să le folosească ei. Nematocistele trec prin tractul digestiv al nudibranhiatului fără a-l vătăma, rămânând şi ele absolut nevătămate (cum reuşeşte melcul asta, nu se ştie) şi călătoresc prin corp până în vârful papilelor dorsale, unde  rămân să-şi îndeplinească rolul lor obişnuit: să-şi apere posesorul, fulgerând un eventual atacator cu o senzaţie de usturime care să-l înveţe minte. 

Flabellina iodinea, din imaginea de mai jos, specie numită popular „şalul spaniol”, are, în vârful papilelor dorsale portocalii, asemenea nematociste, preluate de la anemonele de mare şi alte creaturi marine cu care se hrăneşte. Aici puteţi vedea cât de eficient foloseşte „şalul spaniol” aceste arme, împreună cu alte mecanisme de apărare - coloraţia sa de avertizare şi nişte mişcări anume, care transmit eventualilor prădători un semnal clar: „Lasă-mă în pace!”

La alte specii înzestrate cu cerata, acestea sunt folosite ca momeli înşelătoare: dacă este muşcat de un prădător, melcul se lipseşte de o astfel de papilă, care însă se zvârcoleşte singură, distrăgând atenţia prădătorului, în vreme ce nudibranhiatul scapă cu fuga (cât poate fugi de repede o astfel de creatură). 

Aceşti melci marini sunt hermafrodiţi - fiecare  individ are atât organe genitale mascule, cât şi femele. Dar nu recurg la autofecundare, ci se împerechează, făcând schimb de spermatozoizi; astfel, transferă gene de la un individ la altul, crescând diversitatea genofondului - un mod de a asigura sănătatea genetică a speciei.

Fiecare dintre ei, apoi, „devine mamă” şi depune ouă. Ouăle sunt şi ele nişte frumuseţi ale adâncurilor: depuse sub forma unor panglici gelatinoase, încreţite şi spiralate, uneori albe, alteori galbene, roşii sau roz, par nişte ciudaţi trandafiri ai mării, înfloriţi miraculos în lumea submarină.

În întregul său, grupul este un fascinant obiect de studiu pentru biologi. Clasificarea lor şi poziţia în arborele filogenetic al vieţuitoarelor sunt încă disputate, adaptările extraordinare ale uneia sau alteia dintre specii sunt prilej de uimire, iar înfăţişările celor mai mulţi dintre ei nu contenesc să încânte privirea - când îi vezi, prea mult folosita şi tocita expresie „minuni ale naturii” nici nu mai pare un clişeu. Dar, dincolo de fascinaţia estetică, studiul lor este un prilej de a reflecta la evoluţie, la formidabila ei putere de a crea diversitate în unitate, la excepţionalele adaptări cărora le dă naştere - iar din acest punct de vedere, orice formă de viaţă este, într-un fel, o minune.