Balaurul dobrogean: cel mai mare şarpe din România şi monştrii din basmele noastre

 

Regele şerpilor din România

 

  

Denumit în popor şarpe balaur sau balaur dobrogean pe baza taliei sale maxime între şerpii autohtoni, Elaphe sauromates este cu adevărat cel mai mare şarpe pe care îl putem întâlni pe teritoriul ţării noastre. Taxonomic, uriaşul şerpilor româneşti aparţine Subclasei Lepidosauria, Ordinului Squamata şi Familiei Colubridae.

 

Specia a fost descrisă ştiinţific pentru prima oară în anul 1814, şi a purtat denumirea iniţială de Elaphe quatuorlineata sauromates până recent, când s-a hotărât redenumirea ei cu Elaphe sauromates. Simplu!

 

Comparativ cu marii şerpi constrictori din zonele tropicale, balaurul nostru dobrogean are o talie mai mult decât modestă, cu toate acestea, rămâne nu doar cel mai mare şi mai masiv şarpe de la noi, ci şi din întreaga Europă. Adulţii au o talie medie cuprinsă între 120-180 centimetri, cu toate că au fost măsuraţi indivizi care au depăşit lejer lungimea de 2 metri. Oricum, astfel de exemplare sunt rare.

 

 

Este un şarpe predominant terestru, care se urcă rar în copaci, iar atunci când o face este pentru a căuta ouă şi pui de păsări.

Specia iubeşte zonele calde, având un larg areal de răspândire în sudul Europei şi vestul Asiei. Se întâlneşte mai ales în Iran, Kazahstan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Siria, Liban, Israel, Turcia, Turkmenistan, Ucraina, Grecia, Bulgaria şi România.

 

De fapt, în ţara noastră este limita nord-vestică a arealului său. Şarpele balaur se întâlneşte până la altitudinea de maxim 2.500 metri (evident în Caucaz) şi iubeşte în special zonele aride, cu vegetaţie stepică, stâncării şi nisip, păduri de foioase şi maluri de răuri.

 

Istoria sa răspândirii sale în ţara noastră este deosebit de interesantă deoarece balaurul dobrogean este o mărturie vie despre modul în care accelerarea fenomenului de încălzire globală din ultimele decade de ani a influenţat arealul său de răspândire.

După cum îi spune şi numele cel mai des folosit de specialiştii români, adică acela de balaur dobrogean, acest şarpe era întâlnit la începului secolului 20 doar în zona Dobrogei.

 

Cu toate acestea, expediţiile de teren din ultimii ani l-au confirmat în mai multe judeţe ale ţării precum Iaşi, Galaţi, Vrancea şi Buzău, fapt care indică o mărire a arealului de răspândire, mărire fără doar şi poate influenţată de verile tot mai calde şi intensificarea fenomenului de aridizare a solului. Cea mai recentă identificare este cea din judeţul Buzău, în Rezervaţia Naturală Vulcanii Noroioşi.

 

Cu toate acestea, şarpele balaur sau şarpele rău, cum i se mai spune popular în mod eronat (evident şarpele nu este nici mai rău, nici mai bun decât alte specii de şerpi), pe baza faptului că odată atacat se apără vajnic, este un şarpe rar. Beneficiază şi el de protecţie prin Legea 13 din 1993, prin care ţara noastră ratifică Convenţia de la Berna.

 

 

Vina rarităţii sale în teren o poartă optica negativă pe care o au oamenii din mediul rural la adresa tuturor speciilor de şerpi, care sunt ucişi pe loc odată de sunt observaţi, precum şi faptul că balaurul dobrogean este un şarpe retras care se ascunde rapid odată de observă vreun om.

 

Balaurul dobrogean este totuşi un şarpe frumos colorat. Puii şi exemplarele juvenile au un colorit diferit de al adulţilor, fiind brun-gălbui cu 4-5 şiruri longitudinale de pete brun închise. Adulţii au o culoare de fond alb-gălbuie, iar pe partea dorsală a corpului prezintă patru mari şiruri longitudinale de pete mari brune. Pe abdomen este galben, cu pete mici şi sporadice de culoare maron.

 

Se hrăneşte în special cu rozătoare precum şoareci de câmp, şobolani, popândăi, hârciogi, dar şi păsări sau şopârle. Nu este deloc un şarpe veninos, dar se apără cu mult curaj muşcând fără frică. Vânează de dimineaţă până la apusul soarelui. Sezonul de împerechere este în lunile iunie-iulie, după care femelele depun între 6-10 ouă. Incubaţia durează între 40-68 zile, iar temperatura optimă pentru ouă este de 25-29 grade Celsius. 

 

 

Balaurii uitaţi ai basmelor noastre

 

 

În miturile şi poveştile noastre populare, balaurii împart cu zmeii rolurile celor mai negative personaje. Dacă zmeul este un personaj caracteristic doar poveştilor noastrte, balarul este un simbol arhetipal de mare persistenţă şi cu o larie largă de răspândire în miturile şi basmele din întreaga lume. Balaurii au multiple semnificaţii şi forme variate, cele mai comune reprezentării fiind cele de dragoni, şerpi, basilisc, behemoth, leviathan.

 

Adesea este reprezentat ca o colosală fiinţă fantastică de forma unui şarpe uriaş, cu unul sau mai multe capete, cu aripi şi gheare ascuţite, care varsă foc pe gură şi este mai mereu oponentul forţelor binelui. În mentalul arhaic popular românesc, balaurul întruchipează (precum monstrul Typhon din mitologia greacă) forţele haotice ale universului, combinate cu instinctele primordiale nesublimate ale fiinţei omeneşti. Are uneori şi un aspect benefic, în special când este asociat apei, fertilităţii şi bogăţiei, căci să nu uităm: balaurul este principalul paznic al comorilor. 

 

 

Prevalează totuşi faţeta malefică, întunecată, balaurul fiind cumva întruchiparea răului universal, al diavolului, al forţelor obscure şi pulsaţiilor inconştientului.

 

Balaurul poveştilor, este deci o făptură groaznică la vedere, foarte crudă şi periculoasă. După cum constată şi etnograful şi cercetătorul Marcel Olinescu, balaurul din poveste avea înfăţişarea înspăimântătoare, pentru că în el se reunea tot ce era mai groaznic şi mai urât la celelalte făpturi. Avea un cap mare, dar cu 12 limbi otrăvite, ce cele mai multe ori avea totuşi şapte capete.

 

 

Fălcile erau mari şi largi, de putea înghiţi un om întreg, şi semănau cu cele de şerpi sau crocodili. Ochii şi privirea erau crunte, iar nările largi şi prin ele fiara mitologică azvârlea foc şi pară asupra cutezătorului cu care se lupta. Avea trupul lung ca de şopârlă, acoperit cu solzi tari ca fierul. Trăiau întotdeauna în locuri retrase, sălbatice, prin păduri, peşteri sau fântâni părăsite. Se hrăneau cu carne de om, după care dormitau zile în şir.

 

 

În mitologia românească balaurii se nasc întotdeauna din şerpi. Basmele ne spun că într-o anumită zi de primăvară, se strângeau la un loc mulţi şerpi, veniţi de departe. Locul transformării spectaculoase este în creierii munţilor, printre pietre şi stânci, înconjurat de bălării şi ascuns cu totul ochiului omenesc. Când se apropie acea zi, care cade întotdeauna o dată la şapte ani, toţi şerpii intră într-o neliniste aparte şi pornesc spre acel loc tainic.

 

 

Acolo, toţi şerpii îşi varsă balele într-un loc ferit, în timp ce şarpele cel mai vârstnic sâsâie un descântec numai de el ştiut. Din balele amestecate şi vrăjite, se formează o piatră preţioasă cu sclipiri de rază de soare. Pentru ea încept toţi şerpii să se ia la bătaie. Învingătorul se apropie de nestemată şi o înghite. Şarpele acesta fuge apoi prin păduri şi stâncării şi, dacă şapte ani de-a rândul nu vede faţă de om, atunci din şarpe se face balaur. În vechime, când oamenii erau puţini şi sălbăticia nestricată, şarpelui învingător îi era mai uşor să se ascundă. Astăzi, spun cei bătrâni, rar şarpe care să mai poată ajunge balaur.

 

 

Uciderea balaurului (dragonului, monstrului primordial) era înfăptuită de zeul solar sau eroul civilizator (Indra, Marduk, Siegfried, Apollo etc.) şi semnifica începutul cosmicizării haosului şi instaurarea ordinii sociale. Balaurii ucişi  de eroii basmelor româneşti de tipul lui Făt Frumos, Prâslea, Feciorul Văduvei şi-au continuat rolul fabulos, trecând în creştinism, unde sunt ucişi de Sfântul Gheorghe sau alungaţi de alţi sfinţi.

 

Cât despre balaurul dobrogean, acesta îşi continuă existenţa, nederanjat decât accidental de oamenii care ar trebui să ştie că cel mai mare şarpe de la noi rămâne un animal extrem de periculos…doar pentru şoareci şi şopârle.