Superputerile animalelor

Nu acum
Mamiferele marsupiale sunt in stare de o performanta incredibila. Cand conditiile climatice sunt cu totul nefavorabile, cand hrana e putina sau cand bantuie vreo epidemie, femelele de wallaby, de pilda, opresc dezvoltarea ovulului fecundat, in asteptarea unor vremuri mai bune.

Embrionul intra in diapauza, un fel de „stare de asteptare“, din care iese de indata ce conditiile redevin propice. Oare nu s-ar putea realiza asa ceva si la om? Implicatiile ar putea fi foarte importante. Controlul nasterilor ar diferi mult de cel practicat astazi. Am putea concepe copiii la o varsta tanara, in conditii mai bune de sanatate, fertilitate si vigoare ale ambilor parinti, urmand ca nasterea sa aiba loc peste ani.

• O specie de viespe poate consuma alcool toată săptămâna fără să se îmbete
• Test de cultură generală. Ce animal poate face 44 tumbe pe secundă?

Sau, cum subliniaza Geoff Shaw, de la Universitatea din Melbourne, Australia, de ce n-am incerca sa inducem diapauza la celulele canceroase, oprind formarea metastazelor si cresterea tumorilor?

Marine fact
Unii traiesc intr-o continua criza de timp: pur si simplu nu le ajung cele 24 de ore ale fiecarei zile si li se pare ca, dormind cateva ceasuri pe noapte, pierd de fapt timpul. Ce-ar fi daca am putea functiona aidoma acelor pasari migratoare care dorm foarte putin vreme de luni intregi sau asemenea mamelor-delfin care, dupa cat se pare, nu dorm deloc in luna de dupa nasterea puilor lor?

Jerry Siegel, de la Institutul Semel pentru Neurostiinta si Comportament Uman al Universitatii California din Los Angeles, studiaza neurochimia creierului delfinilor in conditiile lipsei de somn. Dupa parerea lui, capacitatea acestor animale de a sta treze saptamani in sir sugereaza faptul ca si oamenii ar putea avea potentialitati neexplorate in aceasta directie. Comportamentul pasarilor migratoare are, de asemenea, implicatii in problema. Daca am gasi un medicament capabil sa stimuleze ariile cerebrale pe care pasarile le folosesc pentru a ramane in stare de veghe timp indelungat, atunci am putea sta treji zilnic 20 de ore din 24, crede Verner Bingman, de la Universitatea din Ohio, SUA.

El studiaza comportamentul sturzului american Catharus ustulatus, care migreaza 5.000 de kilometri, din padurile Canadei pana in Peru, si care, pe parcursul perioadei de migratie, trece de la un regim de somn de 10-12 ore pe zi, la unul de numai 2,5 ore din 24. Adaptarea pasarilor se realizeaza in diverse moduri. De pilda, atunci cand migreaza, ele isi acorda cate un microsomn de 10-20 de secunde de mai multe ori pe zi. Scurt, dar foarte eficient. Bingman incearca, prin cercetarile sale, sa stabileasca durata optima a unor asemenea microsomnuri pentru oameni.

De asemenea, pasarile, se pare, sunt capabile sa doarma doar „pe jumatate“: tin deschis un singur ochi, mentinand activa jumatatea corespunzatoare a creierului, si isi adorm cealalta emisfera cerebrala, totul in timp ce continua sa zboare spre destinatie. Biochimia creierului le este adaptata astfel incat organismul lor sa poata face fata vreme indelungata acestui soi de odihna pe jumatate.
Functiile de felul acestora sunt inca putin cunoscute, dar, studiindu-le, este posibil sa ajungem in cele din urma la dezvoltarea unor medicamente care sa mentina buna functionare a organismului in conditiile lipsei de somn. In anumite profesii si in anumite situatii, asemenea substante, folosite cu grija, s-ar putea dovedi utile. Pana atunci, cate un micro… somnic, din cand in cand.
De ce este un caine capabil sa perceapa urma trecerii unui om sau a altui caine, ori sa-si recunoasca semenii dupa miros, iar noi nu? Deoarece cainii au de 20-40 de ori mai multi receptori olfactivi decat noi. Specialistii au impartit mamiferele in categorii dupa acuitatea simtului lor olfactiv: cele macrosmatice, cum sunt cainii si rozatoarele, isi intemeiaza viata sociala si relatiile cu mediul inconjurator pe miros.

Ele percep si definesc lumea din jur cu ajutorul simtului olfactiv asa cum noi (mamifere microsmatice) o facem folosindu-ne de simtul vederii. Practic, aceste animale traiesc intr-un „peisaj de mirosuri“, recunoscand fiecare membru al grupului dupa miros, intocmai cum ne identificam noi cunoscutii dupa chip.

Oare cum ar fi daca am putea si noi?
Debra Ann Fadool, de la Universitatea din Florida, cerceteaza de zor o gena numita Kv1.3, importanta in perceperea si diferentierea mirosurilor. Gena pare sa aiba rolul de a diminua sensibilitatea olfactiva, motiv pentru care blocarea sau chiar eliminarea ei ar putea spori capacitatea de a distinge mirosuri. La soareci, inlaturarea genei a crescut sensibilitatea olfactiva de 1.000-10.000 de ori.

Si oamenii au gena Kv1.3, asa incat se crede ca blocarea ei pe cale medicamentoasa ori chiar suprimarea ei prin terapie genica ar putea creste sensibilitatea olfactiva la persoanele care au suferit diminuari ale simtului mirosului. Dupa parerea Debrei Fadool, schimbarea ar putea fi avantajoasa si pentru un degustator profesionist de bauturi sau pentru un creator de parfumuri.

Dar, pentru intensificarea sensibilitatii olfactive, exista si un procedeu mai putin drastic: antrenamentul si iar antrenamentul. Sensibilitatea olfactiva normala nu trebuie subestimata. La fel ca si alte abilitati umane, ea poate fi imbunatatita prin exercitiu. Este parerea lui Mathias Laska, de la Facultatea de Medicina a Universitatii Yale. El citeaza cazul creatorilor francezi de parfumuri, a caror pregatire in vederea exercitarii acestei pretentioase meserii dureaza intre cinci si sapte ani.

La incheierea perioadei, cursantii trebuie sa fie capabili sa identifice aproximativ 600 de mirosuri de baza. De fapt, acesta este doar ABC-ul meseriei; cei mai „bazati“ parfumieri sunt in stare sa recunoasca aproximativ 3.000 de mirosuri diferite ale substantelor utilizate la elaborarea parfumurilor.

Dar putem sa ne imbunatatim capacitatile olfactive chiar daca nu ne ocupam de parfumuri, sustine Laska. Este cazul mirosurilor cu o puternica incarcatura emotionala. In doar cateva zile, putem invata sa recunoastem mirosurile personale ale prietenilor si ale membrilor familiei.

Sunete infra si ultra
Urechea umana este capabila sa perceapa sunete cu frecvente cuprinse intre 20 si 20.000 Hz. Dar natura e plina de numeroase glasuri inaudibile pentru om. Liliecii emit si receptioneaza ultrasunete – unde sonore cu frecvente ce depasesc 20.000 Hz, prag la care se opreste capacitatea de percepere a aparatului auditiv uman.

Si delfinii si unele pasari „vorbesc“ prin ultrasunete. Cercetatoarea Katy Payne, specialist in bioacustica la Universitatea Cornell, a studiat elefantii timp de 13 ani si afirma ca acestia comunica prin infrasunete – sunete cu frecvente sub 20 Hz.

Tehnologia si chirurgia ar putea largi considerabil limitele „benzii noastre de frecvente“. Dispozitive (asemanatoare aparatelor auditive deja existente pe piata) implantate direct in nervul auditiv sau in ariile auditive din creier ne-ar putea darui un auz la fel de ager ca si cel al unui liliac. Dar nu-i suficient sa auzi un sunet, trebuie sa-l si intelegi, sa-i atasezi o semnificatie.

Pentru adulti ar putea fi mai greu, dar, in ceea ce-i priveste pe copii, Robert Shannon de la House Ear Institute din Los Angeles, care a realizat, in 2004, primul implant cerebral de proteza auditiva, sustine ca acestia, pe masura ce cresc, ar invata sa integreze ultrasunetele in perceperea globala a lumii inconjuratoare.

Stam destul de prost, comparativ cu animalele, si in ceea ce priveste localizarea sursei sonore. Fred Wightman, de la Institutul Heuser pentru Studiul Auzului din Louisville, SUA, ne incurajeaza (?!) cu propunerea de a ne reproiecta urechile – ca forma si marime –, pentru a distinge mai bine directia din care vine un sunet. In cautarea urechii perfecte, au fost realizate experimente in care oamenilor li s-au „remodelat“ (cu ceara) respectivele organe si, in mod impresionant, creierul s-a adaptat in cateva saptamani la schimbarile survenite in modul de percepere a sunetelor. Ar mai ramane doar sa ne adaptam la noul aspect al urechilor noastre.