Prima pagină Stiinta

Chiar avem nevoie de Staţia Spaţială Internaţională?

Mihaela Stănescu 05.22.2013 | ● Vizualizări: 763

Deşi ideea că avem „acolo sus”, în spaţiu, un avanpost al civilizaţiei umane, ne încântă; deşi ceea ce se petrece pe SSI le pare multora, văzut de aici, „de jos”, de o extremă importanţă pentru progresul ştiinţific şi tehnologic, există oameni de ştiinţă care susţin, totuşi, că SSI nu este decât un mod de a cheltui o grămadă de bani, fără beneficii care să justifice aceste cheltuieli. Este Staţia Spaţială Internaţională o instalaţie mâncătoare de bani şi lipsită de eficacitate? Chiar avem nevoie de ea?

A fost nevoie de 13 ani pentru a termina construcţia Staţiei Spaţiale Internaţionale, iar procesul a costat aproximativ 100 miliarde USD. Întreţinerea ei costă mult, zborurile care duc şi aduc astronauţi, echipamente şi provizii sunt şi ele foarte costisitoare, iar menţinerea permanentă la bord a unui echipaj de câţiva oameni este şi ea foarte scumpă.

În asemenea condiţii, tot mai multe voci se întreabă dacă “merită”, dacă SSI ne este cu adevărat atât de necesară încât să se justifice banii cheltuiţi cu ea. Mulţi au ajuns deja la concluzia că e mai mare daraua decât ocaua, că SSI înghite mult şi nu produce îndeajuns.

Prin glasul unor reprezentanţi, diferite instituţii de cercetare, cu bugetele tăiate din cauza crizei, susţin că SSI nu-şi justifică existenţa în forma actuală şi că, în general, costurile uriaşe ale programelor spaţiale mănâncă drastic din fondurile destinate cercetării în general. 

Astfel, un raport elaborat în 2011 de Consiliul Naţional al Cercetării, din SUA, scotea în evidenţă faptul că eforturile NASA de a-şi menţine programul de misiuni spaţiale cu echipaj uman a dus la declinul cercetării în alte domenii -  biologie, chimie, fizică -, astfel încât proiectele în aceste ramuri, care eventual s-ar fi putut extinde şi la bordul SSI, nici nu au putut profita suficient de existenţa acestui avanpost al cercetării, complet utilat şi numai bun de folosit.

Unul dintre criticii cei mai acerbi ai efortului de a menţine SSI pe orbită, cu echipaj cu tot, este astronomul regal al Marii Britanii, lordul Rees, care pune la îndoială faptul că suta de miliarde de dolari cheltuită pentru SSI ar fi fost bani daţi cu folos. 

„Nimeni n-ar considera că ceea ce se face în materie de ştiinţă la bordul SSI ar putea justifica mai mult decât o mică parte din aceşti bani”, a spus el. 

Ca să-şi argumenteze afirmaţia a citat un experiment asupra radiaţiilor cosmice, realizat recent cu contribuţia SSI: Alpha Magnetic Spectrometer (AMS). Experimentul a costat 1,5 miliarde USD, bani care, crede lordul Rees, ar fi putut fi mai bine cheltuiţi.

“Rezultatele produse de AMS sunt mai curând ambigue şi opinia generală este că experimentul nu şi-a justificat costul şi n-ar fi fost organizat pe SSI dacă n-ar fi existat susţinători care să-l împingă înaintea altor proiecte cu care se afla în concurenţă.”

Unul dintre principalele scopuri ale cercetărilor la bordul SSI este să aflăm cum se comportă materialele şi sistemele biologice în condiţii de microgravitaţie, în spaţiu. Dar propunerile pentru astfel de proiecte nu s-au dovedit foarte numeroase în SUA, unde fusese creat chiar un organism special (Centre for the Advancement of Science in Space - CASIS) care să facă legătura între NASA şi instituţiile de cercetare interesate să desfăşoare proiecte pe SSI. 

Problema ţine, în mare parte, de  faptul că nu se ştie în ce măsură cercetările relizate în condiţii de microgravitaţie, pe SSI, s-ar traduce în rezultate concrete şi utile din punct de vedere practic, în viitorul apropiat. De exemplu, studiile privind rarefierea ţesutului osos (care duce la osteoporoză şi care se petrece mult mai repede în spaţiu, în lipsa gravitaţiei), sau cultivarea celulelor stem ori sinteza proteinelor în condiţii de microgravitaţie nu oferă, deocamdată, perspectiva de a se putea obţine, pe baza lor, tratamente medicale noi şi eficiente. Iar fără acest temei, comunitatea ştiinţifică americană nu prea vede, se pare, avantajele unor cercetări costisitoare pe SSI. Dar directorul executiv al CASIS, Duane Ratliff, cred că, odată ce ar exista convingerea că asemenea cercetări ar fi profitabile, cercetătorii americani „s-ar călca în picioare” să obţină o programare a experimentelor lor pe SSI.

În schimb, după cât se pare, cercetătorii din Europa nu duc lipsă de idei de proiecte de cercetare la bordul staţiei. Multe dintre acestea urmează să fie discutate în luna noiembrie a acestui an, în cadrul unei conferinţe ce va fi organizată la Centrul Naţional Spaţial din Marea Britanie.

Cercetătorii europeni care au depus propuneri de proiecte la Agenţia Spaţială Europeană (ESA) sunt conştienţi că studiile asupra efectelor microgravitaţiei sunt, cum se spune, cu bătaie lungă şi sunt dispuşi să încerce, fără a se grăbi să estimeze dinainte importanţa a ceea ce se va realiza, după cum afirmă dr. Simon Evetts, de la Space Biomedical Association.

E vorba, în mod evident, despre un mod de a gândi foarte diferit de cel din America. 

Dar lordul Rees tot nu crede că păstrarea în funcţiune a SSI şi organizarea de experimente costisitoare la bordul ei  este un mod eficient de a „face ştiinţă.”

„Principalul scop al SSI a fost menţinerea în viaţă a programului de misiuni spaţiale cu echipaj uman şi sporirea cunoştinţelor despre modul în care oamenii ar putea trăi şi lucra în spaţiu. Însă, până acum, cel mai puternic rezultat pozitiv a fost altul: înflorirea firmelor private, care pot dezvolta tehnologii şi rachete mai ieftin decât au făcut-o NASA şi firmele cu care lucra aceasta de obicei.”

Aşadar, valoarea SSI pentru ştiinţă şi chiar ca etapă intermediară pentru dezvoltarea explorărilor spaţiale la mari distanţe de Terra nu este prea clară, consideră unii oameni de ştiinţă.

De cealaltă parte a baricadei, SSI are numeroşi apărători, iar unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai entuziaşti este astronautul canadian Chris Hadfield, până de curând comandant al SSI şi care s-a întors pe Pământ în urmă cu puţină vreme.

Şederea sa pe orbită a fost, probabil, una dintre cele mai interesante experienţe nu doar pentru el, ci şi pentru publicul de aici, de pe Pământ. În afara calităţilor sale de astronaut, Chris Hadfield s-a dovedit extrem de iscusit în ceea ce s-ar numi „relaţii publice”, contribuind enorm la popularizarea a ceea ce înseamnă SSI şi viaţa de astronaut la bordul ei, în secolul XXI. Ne-a arătat ce se întâmplă când deschizi o cutie cu alune în spaţiu, cum poţi compune şi cânta la bordul staţiei, ce se întâmplă când plângi în condiţii de microgravitaţiecum dorm astronauţiicum se spală pe mâini şi cum îşi taie unghiile - adică ne-a arătat, în chip simplu, dar mişcător şi captivant, ce înseamnă cu adevărat să trăieşti la bordul staţiei spaţiale, cu detalii de viaţă familiare, intime, care au adus mai aproape de oameni realitatea meseriei de astronaut.

El este unul dintre cei mai pasionaţi apărători ai SSI, căreia se străduieşte să-i evidenţieze importanţa, în mijlocul unui concert tot mai zgomotos de voci care critică atât cantitatea, cît şi calitatea cercetării ştiinţifice realizate la bord şi se întreabă, tot mai tare şi mai vehement dacă, la urma urmei, chiar ne trebuie staţia asta.

Dar, spune Chris Hadfield, noi ne pregătim să părăsim planeta Pământ, să ne desprindem de ea.  Iar SSI ne ajută să facem acest lucru, să ne pregătim pentru aventura care, într-o bună zi, va duce oameni, pentru totdeauna, pe alte corpuri cereşti.

„Este un pas istoric uriaş,  pe care încercăm să-l facem aşa cum trebuie, iar asta cere timp, răbdare şi tenacitate - şi îl vom face până la urmă.”

Lucrurile merg încet, nu e vorba despre nimic extrem de spectaculos, iar faptul că lumea vrea să vadă că lucrurile se mişcă mai repede şi că pe SSI se petrec lucruri extraordinare se datorează doar unor aşteptări nerealiste: ignoranţa, lipsa de răbdare, lipsa de înţelegere a complexităţii problemelor, dorinţa de senzaţional şi de divertisment - toate acestea creează aşteptări false din partea publicului.

„Este un întreg proces - noi nu încercăm să producem zilnic evenimente pentru prima pagină a ziarelor şi  nu avem de gând să înfigem câte un steag ca să marcăm fiecare lansare”, spune Hadfield.

În opinia sa, construirea şi utilizarea SSI au dus şi vor mai duce la dezvoltarea de noi tehnologii care vor permite, în cele din urmă, civilizaţiei terestre să se extindă dincolo de Terra., colonizând alte planete. Dar procesul este lent şi cu acumulări treptate.

De exemplu, este esenţială punerea la punct a unor metode foarte eficace de a recicla apa eliminată de astronauţi, transformând-o în apă potabilă, de a construi scuturi eficiente care să îi protejeze de radiaţiile cosmice şi de a găsi mijloace pentru ca aceştia să poată trăi şi lucra vreme îndelungată în spaţiu, fără probleme majore de sănătate. Toate acestea sunt elemente-cheie, nu vom putea pleca spre Marte (sau am putea pleca, dar nu vom ajunge vii acolo), fără a fi pus la punct aceste treburi.

Iar Chris Hadfield consideră că SSI este mediul perfect pentru dezvoltarea şi testarea acestor tehnologii.

E logic, spune el, să încercăm să aflăm cum funcţionează aceste tehnologii aici, în apropiere, la 400 de km de Pământ, înainte de a ne avânta mai departe în spaţiu, în călătorii care ar dura ani de zile. Orice greşeală de proiectare sau orice problemă produsă de o eroare umană (oricând posibilă) - e mai uşor de rezolvat în aceste condiţii - astronauţii pot fi aduşi rapid pe Pământ.

Dr. Simon Evetts de la Space Biomedical Association, Marea Britanie, îi împărtăşeşte părerea.

”Experienţa operaţională este deosebit de importantă, deoarece abia acum învăţăm cum să trăim în spaţiu; aşadar, eu cred că SSI este, probabil, primul pas către Marte.”

La drept vorbind, fără  Staţia Spaţială Internaţională n-am fi aflat foarte multe lucruri despre relaţi complicată dintre organismul uman şi zborurile spaţiale. Misiunile din anii '60, '70, '80 durau doar câteva zile şi nu se ştia ce efect ar avea o şedere de câteva săptămâni sau luni în spaţiu, în condiţii de microgravitaţie. Abia după ce staţia a devenit operaţională, au început să iasă la iveală efectele intense - şi nefaste - ale sejururilor prelungite în spaţiu. Suntem departe de a le fi aflat pe toate şi încă şi mai departe de a fi rezolvat problemele induse de aceste efecte.  Dar am avea şi mai puţine şanse să le rezolvăm dacă n-am avea cum să le observăm, dacă n-ar exista locul în care ele apar - mediul cu caracteristici speciale de pe SSI. 

Cum să vorbim despre efectele dramatice ale unui voiaj de aproape doi ani spre Marte, când încă nu ştim cum să combatem problemele produse de o misiune de şase luni pe Staţia Spaţială Internaţională? Şi cum am şti ce fel de efecte produce şederea îndelungată în spaţiu, dacă n-ar exista un loc în care oamenii să poată trăi efectiv, timp îndelungat, în asemenea condiţii?

Staţia Spaţială Internaţională este, din acest punct de vedere, o treaptă intermediară de o extremă importanţă, o etapă peste care nu putem sări. La fel cum, în dezvoltarea navigaţiei, oamenii au vâslit mai întâi, precaut, în preajma ţărmurilor, învăţând pe parcurs să construiască ambarcaţiuni tot mai bune,  înainte de a se avânta să înfrunte oceanul, la fel şi viaţa pe SSI - cu toate dificultăţile ei legate de aspectele fiziologice, profesionale, sociale etc. -  ne va înzestra cu cunoaşterea necesară pentru a înfrunta într-o bună zi, bine înarmaţi, necunoscutul Cosmosului.