Prima pagină Stiinta

Scuturile antirachete şi provocările războaielor viitorului

Nicu Pârlog | 09.18.2013 | ● Vizualizări: 861
Rachete ruseşti     + zoom
Galerie foto (6)

Controversele legate de prezenţa şi mai ales eficienţa reală a aşanumitelor „scuturi antirachetă” nu sunt deloc de factură recentă. Problemele au fost discutate şi analizate încă de acum 30-35 ani, şi, după cum se poate observa, suscită şi în prezent un interes sporit atât din partea analiştilor, strategilor şi experţilor militari, cât şi din partea marelui public. Contestate sau văzute drept cea mai eficientă metodă de apărare în faţa unui atac cu rachete, aceste sisteme au evoluat şi sau diversificat odată cu tehnologia militară de profil. Care va fi direcţia finală? Se pare că numai timpul ne va spune asta. Sau nu?

Sub scutul cu rachete împotriva altor rachete
 
Scurt şi concis, un scut antirachete este nimic altceva decât un sistem complex de tehnologii sofisticare de detectare legate de rachete, al cărui scop este de a detecta, intercepta, urmări şi anihila rachetele inamice trase asupra zonei acoperită de acest sistem complex.


 
Conceput iniţial ca o formă eficace de apărare în cazul atacurilor cu rachete intercontinentale purtătoate de încărcătură nucleară, aplicaţiile sale au sporit la ora actuală, când scutul antirachetă ar putea proteja teoretic şi în cazul atacurilor cu rachete cu rază scurtă de acţiune alături de rachete cu încărcătură explozivă convenţională.
 
La ora actuală există puţine ţări care să beneficieze de astfel de sisteme de apărare în cazul atacurilor cu rachete, printre care se numără Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China, India şi Israel.
 
Controversa legată de scuturile antirachetă datează în mod oficial din data de 23 martie 1983, cu ocazia declaraţiilor publice ale fostului preşedinte american Ronald Reagan cu privire la programul „Star Wars”. Această tendinţă a fost continuată de toţi preşedinţii americani, inclusiv cel aflat în prezent în exerciţiul funcţiunii.
 
Radar antirachetă de mare performanţă    
 
Evoluţia scuturilor antirachetă s-a desfăşurat în paralel cu evoluţia şi îmbunătăţirea rachetelor de război. Încă din anul 1945, strategii militari americani au intuit dezvoltarea spectaculoasă a rachetelor militare, care aveau să devină odată cu trecerea deceniilor din ce în ce mai performate. În perioada Războiului Rece, atât americanii cât şi sovieticii s-au angajat într-o cursă a înarmărilor fără precedent.
 
Aceasta a dus la crearea a mii de rachete cu încărcături nucleare. Ambele părţi implicate pe atunci în cursa înarmărilor aveau puterea de a se distruge reciproc, şi odată cu ele întreaga viaţă de pe Pământ. Din fericire, ambele părţi erau conştiente de asta.
Nici americanii, nici sovieticii nu se puteau ataca reciproc fără teama de a fi distruşi de cealaltă parte. Spectrul unui război nuclear mondial din care să rezulte doar învinşi şi niciun învingător a dus la înţeleapta decizie de dezactivare a potenţialului nuclear al fiecărei părţi. 
 
Atât americanii, cât şi sovieticii nu au renunţat niciodată la luarea unor măsuri de siguranţă în cazul în care unii dintre ei încercau să se sustragă cumva angajamentelor proprii luate în direcţia distrugerii potenţialului nuclear militar. Acesta a fost motivul pentru care cele două state au luat atunci decizia de a investi puternic în dezvoltarea unui scut antirachetă eficient.
 
Statul care deţinea aşa ceva beneficia de un avantaj decisiv faţă de celălalt, fiind astfel capabil să atace fără să se teamă prea mult de un răspuns pe măsura atacului, toate capacităţile adversarului fiind în bună parte scoase din funcţiune în urma unui atac nuclear masiv şi bine ţintit.
 
Rachetă rusească gata de acţiune    
 
Dar un astfel de sistem nu doar că necesita modernizarea constantă pentru a ţine pasul cu ultimele inovaţii în domeniul tehnologiei militare, ci putea duce la degradarea periculoasă relaţiilor, altfel stabile între cele două mari puteri mondiale. În plus, costurile imense au rămas şi astăzi un factor de luat în consideraţie. În concluzie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au ratificat încă din anul 1972 primul tratat împotriva proliferării armelor cu potenţial nuclear.
 
Douăzeci de ani mai târziu, Uniunea Sovietică se prăbuşea şi era divizată în mai mutle naţiuni. Între acestea, Rusia moştenea cea mai mare parte a armamentului nuclear deţinut de defuncta URSS.
 
Scutul care costă, costă şi iar costă
 
După momentul 11 septembrie 2001, preşedintele american de atunci  a trimis Rusiei o notă formală în care anunţa că Statele Unite se vor retrage din tratatul de neproliferare a armelor nucleare pe motiv că:
 
Ştim că teroriştii, la fel ca forţele care-i susţin, caută mijloace de a ne ataca prin intermediul rachetelor cu încărcături nucleare. Din acest motiv avem nevoie de libertatea şi oportunităţile de a ne dezvolta propriile noastre scuturi antirachetă” , George W. Bush pe data de 12 decembrie 2001.
 
Preşedintele Vladimir Putin a răspuns în contra pondere, că nici Rusia nu se va opune dacă China sau alte state doresc să-şi extindă programele lor antirachetă.
 
De-a lungul timpului, Statele Unite au cheltuit peste 60 miliarde dolari doar pentru dezvoltarea programelor antirachetă.
 
Criticii scuturilor antirachetă s-au pronunţat imediat, scoţând în evidenţă numeroasele teste picate de scuturi de-a lungul deceniilor, demonstrând astfel că producerea unui astfel de sistem defensiv este practic imposibilă, în condiţiile în care acesta nu poate ţine pasul cu apariţia noilor prototipuri de rachete intercontinentale care deţin propriile programe de bruiaj a radarelor inamice. În plus, exemplul evenimentelor din 9 septembrie 2001 a demonstrat că Statele Unite sunt mult mai vulnerabile la atentate teroriste aleatoare decât la atacuri concentrate cu rachete.
 
Ecranul unui radar antirachetă    
 
Experţii au mai declarat că dacă SUA se va confrunta pe viitor cu un atac nuclear, acesta va parveni mai degrabă printr-o încărcătură nucleară de mici dimensiuni, detonată dintr-o valiză sau dintr-un camion, decât în urma unui bombardament nuclear.
 
Controversele continuă şi în prezent, mari personalităţi precum Henry Kissinger, Generalul Ronald T. Kadish, fostul secretar al apărării Donald Rumpsfeld, Duncan Hunter şi Baker Spring aducând fiecare argumentele sale credibile pe poziţii pro sau contra.
 
Marile îngrijorări ale părţii americane în această privinţă au în vedere eficienţa scăzută a scuturilor antirachetă (funcţionează în doar 41% în cazul unui atac real, conform lui George N. Lewis şi Lisbeth Gronlund, ambii profesori la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology), alături de costurile extrem de mari, tot mai greu de susţinut de la buget în situaţia recesiunii actuale.
 
Scut antirachetă sau scutul serviciilor secrete?
 
Jaques Gansler, fost secretar al apărării pentru logistică, achiziţii şi tehnologii americane, (probabil cel mai mare expert din lume în cazul scuturilor antirachetă) susţine în lucrarea sa „Ballistic Missle Defense: Past and Future” că sistemele anti rachetă sunt limitate prin definiţie, provoacă fără rost alte puteri mondiale precum Rusia şi China, dar în acelaşi timp oferă preşedenţiei americane mai multe opţiuni în cazul unei crize militare. În plus, Gansler afirmă că:
 
Sistemele antirachetă sunt limitate şi în niciun caz nu ar putea face faţă unui atac concentrat al Chinei sau Rusiei, nemaivorbind de un posibil atac comun al celor două state împotriva SUA”.
 
În plus, acelaşi expert atrage atenţia asupra faptului că în cazul dezvoltării programelor antirachetă, Rusia va dezvolta drept răspuns noi şi noi tipuri de rachete intercontinentale, tot mai parformante de la an la an. În acest caz situaţia va fi extrem de asemănătoare cu cea din perioada Războiului Rece.
 
O rachetă de interceptare este lansată de pe platforma navei de război USS Shiloh    
 
O altă situaţie care îngrijorează strategii americani susţinători ai dezvoltării scuturilor antirachetă constă nu doar în potenţialul nuclear al Rusiei, Chinei, Iranului şi Coreei de Nord, ci şi în cazul unui stat aliat SUA, dar deosebit de instabil din punct de vedere politic.
 
Este vorba de Pakistan, stat care posedă arme nucleare.  Un scenariu în care un grup terorist musulman ar lua puterea în această ţară şi ar ameninţa astfel obiectivele americane din zonă sau chiar teritoriul american, a fost deja luat în serios.
 
Într-o asemenea situaţie de coşmar un sistem antirachetă de mică anvergură instalat în Afganistan precum şi pe navele de război americane din Golful Persic ar putea constitui o primă linie de apărarea în faţa rachetelor nucleare activate de gruparea teroristă.
 
Pe aceste considerente, toate marile puteri s-au văzut nevoite să recunoască rolul major şi eficienţa serviciilor secrete al căror rol de apărare în cazul unei agresiuni cu rachete nucleare este cu mult mai eficient decât un scut, fie el şi antirachetă.
 
Scut antirachetă activat din spaţiu    
 
Nu trebuie omis nici faptul că aşa zisele scuturi antirachetă au fost şi sunt deseori folosite de marile puteri ca mijloc de presiune în cadrul jocurilor de putere la nivel mondial, precum şi în lupta pentru resurse naturale şi sfere de influenţă, adevăratele mize ale actualelor şi viitoarelor războaie.
 
Noile tendinţe în privinţa scuturilor antirachetă au în vedere şi echiparea acestora cu drone care să intercepteze şi să elimine ameninţări de tipul rachetelor cu rază scurtă de acţiune sau al operaţiunilor de distrugere a scuturilor. În prezent, marile puteri duc o politică volatilă, tensionată şi ambiguă în privinţa amplasării scuturilor.
 
Situaţia se va clarifica (sperăm) pe viitor, odată cu rearanjarea noilor poli de putere de pe planetă. Iar în această ecuaţie supremă a distribuirii puterii la nivel mondial din prezent, scuturile antirachetă joacă în continuare un rol deosebit de important.