Prima pagină Stiinta

3 comportamente enigmatice ale corpului omenesc

Mihaela Stănescu | 12.04.2013 | ● Vizualizări: 1902
Oricât de bine am crede că îl cunoaştem - şi în multe privinţe am făcut progrese uimitoare - organismul uman mai are încă multe necunoscute.     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (6)

Oricât de mult am progresat în înţelegerea propriului nostru corp, a alcătuirii şi funcţiilor lui, trupul omenesc rămâne încă, din multe puncte de vedere, un mister al evoluţiei. Printre altele, suntem adesea martorii unor reacţii şi comportamente foarte banale în aparenţă, dar care, la o investigare mai atentă, sunt cu adevărat misterioase: habar n-avem care sunt originile şi scopul lor. Avem, desigur, ipoteze, dar niciuna nu este unanim acceptată, iar reacţiile respective rămân în continuare nişte enigme.

Iată, de pildă, sughiţul; ştim ce este – o contracţie involuntară a muşchiului numit diafragma, care desparte cavitatea toracică de cea abdominală – dar de ce apare el, asta nu ştim încă. Putem doar să presupunem şi să încercăm apoi să găsim argumente care să ne confirme presupunerile.

O ipoteză interesantă este cea numită filogenetică; conform acesteia, sughiţul ar fi o rămăşiţă evolutivă a modului de respiraţie primitiv al amfibienilor. În urmă cu sute de milioane de ani, a avut loc în lumea vie un eveniment extrem de însemnat – „cucerirea uscatului”. Până atunci, toate animalele trăiseră în apă, inclusiv vertebratele, la vremea aceea reprezentate doar prin peşti. Trecerea de la respiraţia prin branhii a peştilor (care foloseau oxigenul dizolvat în apă) la respiraţia prin plămâni, utilizând oxigenul din aer, a fost un salt uriaş, care a implicat schimbări majore în structura corpului. Primele animale care au reuşit să se adapteze la respiraţia aeriană – rămânând totuşi dependente de apă pentru a se reproduce – au fost amfibienii. (Azi, acest grup cuprinde salamandrele, tritonii, broaştele.)

Urmele “marii treceri” de la apă la uscat sunt prezente în dezvoltarea acestor animale: ele îşi încep viaţa sub forma binecunoscuţilor mormoloci, care păstrează unele asemănări cu peştii, atât în ceea ce priveşte aspectul, cât şi funcţionarea organismului. Iar la mamifere, embrionul trece şi el, la începutul dezvoltării sale, printr-un stadiu ce aminteşte de strămoşii săi amfibieni.



Mormolocii înghit apă şi aer prin branhii printr-un reflex motor relativ simplu, ce aminteşte de sughiţ. La mamifere, în timpul dezvoltării embrionare şi fetale, calea neuromotorie asociată cu sughiţul se formează devreme, înaintea căii neuromotorii care permite respiraţia pulmonară normală. Sughiţul este prezent la om încă din timpul vieţii intrauterine. Din această perspectivă, sughiţul este considerat un predecesor evolutiv al respiraţiei pulmonare. Atât sughiţul, cât şi reflexul de înghiţire a aerului la amfibieni sunt inhibate de concentraţiile mari de dioxid de carbon şi de alte substanţe cu acţiune asupra unor receptori din creier, ceea ce este un argument în favoarea unor înrudiri filogenetice între cele două mecanisme. O altă observaţie – de asemenea un posibil argument – este aceea că bebeluşii născuţi prematur sughit foarte mult (2,5% din timp), poate pentru că, sistemul lor respirator nefiind complet maturizat, ei încă mai păstrează “amintiri” din modul de respiraţie primitiv al amfibienilor.

Dar ipoteza nu explică toate detaliile nervoase şi motorii ale acestui comportament, aşa că nu este acceptată de toţi specialiştii.

O explicaţie alternativă a fost propusă de Daniel Howes, de la Queen's University, Canada, într-un articol publicat în 2012 în revista BioEssays: sughiţul ar fi evoluat la mamifere, împreună cu alte reflexe, pentru a le permite acestora să coordoneze două acţiuni importante: suptul şi respiraţia. Din ceea ce ştim până acum, sughiţul e întâlnit doar la mamifere; la om, este mai frecvent la bebeluşi, devenind mai rar pe măsură ce mamiferul cu pricina – omul – înaintează în vârstă. Acest fapt ar putea sugera că a evoluat pentru a permite eliminarea aerului acumulat în stomac în timpul suptului, astfel încât în stomac să se facă loc pentru mai mult lapte. Aerul înghiţit şi acumulat în stomac ar acţiona ca un stimul asupra receptorilor din stomac, esofag şi diafragmă, declanşând actul reflex al sughiţului. Prin sughiş, se creează în cavitatea toracică o presiune negativă care ajută la eliminarea aerului din stomac.

Avem, aşadar, în momentul de faţă, cel puţin două ipoteze, dar o explicaţie unanim acceptată şi pe deplin convingătoare pentru toată lumea nu avem încă.

O reacţie la fel de enigmatică este căscatul, întâlnit la multe animale; la om pare să aibă semnificaţii diferite de cele de la alte specii – dar care sunt acele semnficaţii, deocamdată presupunem doar.

Iată câteva dintre observaţiile importante făcute de-a lungul vremii în legătură cu căscatul şi câteva ipoteze explicative propuse:

  • căscatul ar servi la oxigenarea creierului, atunci când concentraţia de dioxid de carbon în sânge creşte; deşi populară timp de mulţi ani, această ipoteză a fost otuşi contrazisă de rezultatele experimentelor cu diferite concentraţii de oxigen şi dioxid de carbon, ce arată că modificarea nivelului acestor substanţe nu influenţează frecvenţa căscatului.
  • căscatul ar fi expresia nevoii de a întinde unii muşchi, de exemplu cei ai limbii şi gâtlejului. (Dar aceşti muşchi sunt mult utilizaţi pentru vorbire, respiraţie, înghiţire, aşa că nu au nevoie să fie lucraţi mai mult decât alţi muşchi ai corpului, susţin criticii acestei idei.) Uneori e vorba şi de alţi muşchi ai corpului, de vreme ce adesea cei care cască se şi „întind”, contractându-şi o serie de muşchi ai trunchiului şi membrelor. Dar  asta nu se întâmplă mereu.
  • una dintre cele mai interesante particularităţi ale căscatului este caracterul său “molipsitor”; căscatul “psihologic”, contagios, sugerează o ipoteză, s-ar fi dezvoltat ca o modalitate de a ţine un grup de animale în stare de alertă: dacă unul cască, ceilalţi vor şti că nu e îndeajuns de vigilent şi vor deveni mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jur.
  • nervozitatea ar putea fi o cauză a căscatului, atunci când individul ştie că urmează să intre în acţiune; ipoteza s-ar sprijini, printre altele, pe observaţia că paraşutiştii au fost văzuţi adesea căscând în momentele dinaintea săriturii din avion.
  • o ipoteză recentă (2007) aduce în scenă ideea că această reacţie – căscatul – ar fi o modalitate de a controla temperatura creierului. Creierul mamiferelor funcţionează optim într-un domeniu restrâns de temperaturi, de unde nevoia de regla foarte riguros temperatura lui. Două experimente au arătat că subiecţii cărora li se ataşaseră dispozitive de răcire pe frunte şi cei cărora li se ceruse să respire doar pe nas prezentau episoade mai rare de căscat contagios  atunci când vizionau clipuri video cu oameni care căscau.
  • căscatul ar fi determinat de aceiaşi neurotransmiţători (substanţe care reglează activitatea creierului) ca şi cei care influenţează emoţiile, dispoziţia, apetitul şi alte fenomene. Printre aceşti neurotransmiţători se numără dopamina, serotonina, acidul glutamic şi oxidul de azot. Modificări ale concentraţiilor acestor substanţe în creier măresc frecvenţa căscatului. În schimb, concentraţia mai mare de endorfine (substanţe cu acţiune calmantă, secretate de organism) reduce frecvenţa căscatului.


Revenind la binecunoscutul caracter molipsitor al căscatului, una dintre cele mai interesante corelaţii este cea dintre căscat şi empatie. Căscatul empatic ar indica o reacţie la starea fiziologică şi comportamentală a altor oameni, spune Garrett Norris, profesor de psihologie la Universitatatea din Leeds, care a studiat comportamentul mai multor studenţi adunaţi într-o sală de aşteptare.

Alte studii au arătat că, dintre copiii care priveau clipuri video cu persoane căscând, aceia care prezentau tulburări din spectrul autismului căscau mult mai puţin decât copii obişnuiţi – o observaţie care sprijină ideea că între căscatul contagios şi empatie există o legătură strânsă (una dintre caracteristicile tulburărilor din spectrul autismului este capacitatea redusă de a empatiza a persoanelor respective).

Căscatul este cu atât mai molipsitor (mai frecvent şi mai intens) cu cât legătura noastră emoţională cu cei de la care ne-am molipsit este mai strânsă. Când îi vedem pe alţii căscând, ne molipsim mai puternic dacă aceia care cască ne sunt rude şi prieteni; căscatul e mai puţin contagios când e vorba despre simple cunoştinţe şi încă şi mai puţin când e vorba despre străini, arată un studiu din 2011, desfăşurat la Universitatea din Pisa.

Suportul cerebral al acestui comportament ar putea fi aşa-numiţii neuroni-oglindă, din cortexul frontal; când sunt expuşi la anumiţi stimuli veniţi din partea indivizilor de aceeaşi specie, aceşti neuroni activează aceleaşi arii cerebrale. Activitatea acestui tip specific de celule nervoase stă la baza imitaţiei - un fenomen esenţial în dezvoltarea individului şi a societăţii, deoarece permite, cu ajutorul unui mecanism specific - învăţarea prin imitaţie  -, însuşirea unor noi deprinderi şi cunoştinţe, de exemplu limbajul. Căscatul ar putea fi o manifestare a aceluiaşi impuls al imitaţiei, care există la om ca şi la alte animale.

Privit din această perspectivă, căscatul ar putea fi un comportament avantajos din punct de vedere evolutiv, motiv pentru care s-a şi dezvoltat şi menţinut în fiziologia şi comportamentul uman. El ar fi o manifestare a instinctului de grup, putând sluji, de exemplu, la sincronizarea stării diferiţilor indivizi din grup, eventual la creşterea vigilenţei tuturor - o strategie de supravieţuire.

Dar gâdilatul? Unii dintre cei mai mari învăţaţi ai lumii, din diferite epoci şi ţări, s-au aplecat asupra acestui ciudat comportament: Platon, Galileo Galilei, Charles Darwin...

Gâdilatul - senzaţia produsă prin apăsarea cu degetele a unor anumite zone ale corpului (de obicei axilele, coastele, tălpile; la unele persoane şi genunchii sau gâtul) pare o reacţie fără nicio noimă, dar, obişnuiţi să considere că totul are o explicaţie naturală, biologică şi evolutivă, oamenii de ştiinţă încearcă să găsească semnificaţia acestui comportament.

Una dintre ipoteze spune că gâdilatul ar fi, la origine, o manifestare menită să întărească legăturile dintre părinţi şi copii, prin intermediul unei experienţe plăcute. Din păcate, această explicaţie simplă şi atragătoare este subminată de faptul că nu toţi oamenii consideră gâdilatul drept o experienţă agreabilă: cam o treime dintre ei o consideră neutră, iat mai mult de o treime, atât copii, cât şi adulţi, o percep ca fiind de-a dreptul neplăcută.

Într-o altă viziune (exprimată încă de la jumătatea secolului la XIX-lea), gâdilatul s-ar fi dezvoltat ca o reacţie specifică încă din timpul vieţii intrauterine, iar dezvoltarea zonelor sensibile (cele în care ne gâdilăm cel mai tare) ar ajuta la orientarea fătului, în cursul vieţii intrauterine, în poziţiile cele mai favorabile naşterii.

În 1924, J.C. Gregory a emis ipoteza că zonele cele mai sensibile la gâdilat ar fi şi cele mai vulnerabile în cazul unei lupte corp la corp; astfel, senzaţia de gâdilare ar fi un mecanism care ar conferi indivizilor un avantaj evolutiv, încurajându-i să îşi protejeze aceste zone. 60 de ani mai târziu, într-un studiu asupra râsului, psihiatrul Donald W. Black de la Universitatea din Iowa observa că zonele cele mai „gâdilicioase” ale corpului sunt cele în care se manifestă cel mai puternic reflexele de protecţie. Pornind de aici, o ipoteză combinată sugerează că gâdilatul ar fi evoluat ca o modalitate comportamentală de  a încuraja copiii să îşi dezvolte priceperea de a lupta - o capacitate extrem de importantă pe vremea strămoşilor noştri hominizi, când, în lipsa armelor cu bătaie lungă, conflictele se rezolvau prin confruntări corp la corp. Gâdilatul copiilor, de către părinţi, fraţi şi prieteni, lua adesea aspectul unei trânte neprimejdioase, dar care stimula învăţarea de către copil a unor mişcări defensive şi ofensive, care urmau să-i fie de folos în viitoarele lupte. Deşi în general oamenii încearcă să se ferească de gâdilat şi mulţi spun că le displace să fie gâdilaţi, faptul că râd, involuntar, îi încurajează pe cei care îi gâdilă să continue această activitate; dacă expresia feţei celui gâdilat ar semnala neplăcerea, cel are îl gâdilă ar fi mai puţin încurajat să o facă, reducând astfel frecvenţa acestor lecţii de luptă potenţial utile.

Cercetări mai recente sugerează că răspunsul la gâdilat este un act reflex şi că implică un element de surpriză, ceea ce ar explica de ce nu reuşim să ne gâdilăm singuri - un fapt care i-a nedumerit multă vreme pe numeroşi cercetători ai comportamentului uman.

Deci, mai avem mult de învăţat despre noi înşine. Am progresat enorm, dar iată că organismul nostru tot mai păstrează multe mistere, incitându-ne să ne continuăm căutările, să săpăm mai adânc în propria noastră biologie, pentru a-i descoperi secretele. Asta e, mai avem de lucru:  am aflat care este structura ADN-ului, descifrăm mecanismele moleculare ale dependenţei de droguri şi lucrăm la întocmirea unei hărţi a tuturor conexiunilor dintre celulele creierului, dar  nu ştim încă de ce căscăm...