De ce copiii pot deveni agresivi sau neascultători aparent fără motiv

Lumea internă a oamenilor este plină de lucruri neştiute. Aceasta este foarte des asociată cu mitul peşterii: oamenii sunt înlănţuiţi cu faţa spre perete şi văd doar umbre despre care cred că este lumea reală. De fapt lumea reală este reprezentată de obiectele ce se derulează prin spatele lor şi, trecând pe lângă un foc, îşi lasă amprenta pe peretele peşterii. În ceea ce priveşte percepţia noastră, totul este trecut prin filtrul subiectivităţii, astfel că nimic nu este perceput în mod obiectiv.

În străfundul minţii, străfund ce poartă numele de inconştient, se desfăşoară în fiecare moment zeci de conflicte între dorinţele naturale, animalice ale noastre şi interdicţiile sociale, iar comportamentul nostru este în mare parte influenţat de rezolvările acestora. Vrem sau nu vrem, aceste dorinţe ascunse pe care noi le avem se descarcă fie pe cale directă, prin satisfacerea directă a lor, fie pe cale indirectă, prin mici, mari scăpări. 

O informaţie pe care a auzit-o multă lume, dar care este în continuare denumită „controversată”, este aceea a gândirii copiilor. De multă vreme, copiii sunt consideraţi a fi puri şi inocenţi, fără a avea dorinţe ascunse violente, sexuale, de control etc. . Lumea internă a acestora a fost analizată acum 100 de ani, mai puţin de către Sigmund Freud, prin cazul micuţului Hans, şi mai mult de către Melanie Klein şi Donald Winnicott, iar rezultatele au contrazis cu certitudine opinia populară. Pentru a scurta din povestire, datorită dependenţei de mamă, existenţei relaţiei dintre părinţi, normelor culturale, dorinţei de putere, slăbiciunii caracteristică primei perioade a vieţii, informaţiilor transmise pe cale inconştientă de către persoanele din jur şi, nu în ultimul rând, din punct de vedere constituţional, copilul are printre altele sentimente de dragoste, de teamă, dar şi violente faţă de părinţi. 

 

Existenţa sentimentelor opuse în relaţie cu aceeaşi persoană se numeşte ambivalenţă. Datorită normelor sociale, se creează o zonă numită inconştient în care ascundem tot ceea ce nu ar trebui să simţim şi, ascunzându-le acolo, nu le recunoaştem şi ne apărăm împotriva lor. 

 

Un exemplu foarte cunoscut de apărare este punerea în act. Datorită intensităţii conflictelor, copilul, în exprimarea sentimentelor sale, le pune în act, adică le ascunde sub forma unor relaţii, unor jocuri, unor fantezii, unor comportamente etc. . Cu alte cuvinte, revenind la ceea am scris la început, toate comportamentele noastre, atât cele din copilărie cât şi cele din viaţa adultă, sunt influenţate în mare parte de gândirea noastră inconştientă şi toate relaţiile pe care le încercăm sunt legate între ele prin noi înşine.

 

Voi lăsa acum partea de specialitate în urmă şi voi trece direct la exemple.

 

Luăm cazul unui băiat de 4 ani care se naşte într-o familie normală, formată din mamă şi tată. Relaţiile dintre părinţi sunt foarte plăcute, aceştia îşi exprimă făţiş dragostea unul faţă de altul prin ţinutul de mână, săruturi în public, îmbrăţişări, exact genul de relaţie perfectă pe care o vedem doar în filmele bune. Copilul observă aceste lucruri, se simte bine alături de ei, este fericit şi se simte iubit.

 

Relaţia dintre cel mic şi mamă este una foarte bună şi sunt mai apropiaţi decât sunt copiii de vârsta lui de părinţi în mod normal. De câteva zile, tatăl băiatului are un serviciu ce îi ocupă aproape toată ziua, venind acasă la ora 21 zilnic. Datorită acestui lucru, tatăl, venind seara acasă, ajunge întotdeauna în momentul în care cel mic stă în pat alături de mama care îi citeşte o poveste şi astfel, fără să dorească în mod conştient acest lucru, întrerupe firul poveştii, un moment puternic încărcat emoţional pentru copil. De câteva zile, copilul a început să fie neascultător cu învăţătorul de la grădiniţă şi a devenit violent faţă de colegi mai mari ai lui.

 

Acest scenariu poate fi interpretat în felul următor: copilul se află la o vârstă în care are o dragoste foarte puternică faţă de mamă (acel moment în care cei mici spun că vor să se căsătorească cu părinţii lor), dragoste întărită şi de comportamentul mamei şi, în acelaşi timp, îşi consideră tatăl ca un rival la dragostea mamei (aşa cum este des considerat şi un frate). Astfel, faptul că tatăl întrerupe acel moment tandru în care mama îi citeşte o poveste copilului capătă pentru copil sensul cum că lui îi este furat obiectul iubirii de către tată, o persoană ce îşi manifestă autoritatea luându-i ce are el mai scump. În acest context, copilul trăieşte un sentiment de ambivalenţă faţă de tată deoarece pe de-o parte îl iubeşte pentru că îi este părinte şi l-a crescut şi, pe de altă parte, îl urăşte pentru că îi fură mama în fiecare seară.

 

Deoarece nu poate tolera două sentimente contradictorii atât de puternice pentru aceeaşi persoană, acesta deplasează sentimentul asupra unor alte persoane cu autoritate (aşa cum este şi tatăl), profesorul şi colegii mai mari, punând în act la grădiniţă relaţia conflictuală ascunsă cu tatăl său. 

 

Astfel, în perspectiva copilului, neascultarea învăţătorului şi actele violente faţă de colegii mai mari reprezintă pedeapsa, răzbunarea pe care i-o dă el tatălui. 

 

În funcţie de mai mulţi factori dintre care amintim intensitatea şi continuitatea sentimentelor negative faţă de un părinte, aceste comportamente pot fi înrădăcinate în structura personalităţii copilului sau pot fi doar trecătoare. În orice caz, pentru a încerca o îndreptare a acestor comportamente, noi ca părinţi trebuie să oferim copilului o experienţă cât mai pozitivă, dar să nu uităm să punem şi limite.

 

Pe de altă parte, dacă există un comportament de asemenea natură în bagajul de atitudini ale copilului dumneavoastră, acesta se poate concretiza pe viitor într-un abandon şcolar sau într-un comportament deviant şi, prin urmare, se recomandă intervenţia de specialitate, la psihoterapeut, de la o vârstă cât mai mică.