Luna ar fi fost deja colonizată în urmă cu cinci ani

Cu puțin peste cinci ani în urmă, pe 22 februarie 2019, o sondă spațială fără echipaj a fost plasată pe o orbită în jurul Lunii. Denumită Beresheet și construită de SpaceIL și Israel Aerospace Industries, aceasta trebuia să fie prima navă spațială privată care reușea o aselenizare ușoară. Printre încărcăturile sondei se aflau și tardigrade, cunoscute pentru abilitatea lor de a supraviețui în cele mai aspre medii. Așadar, tardigradele au colonizat Luna? Cum au ajuns acolo?

Misiunea a avut probleme de la început, începând cu eșecul camerelor „star tracker” destinate determinării orientării navei spațiale și controlului corespunzător al motoarelor. Limitările bugetare impuseseră un design simplificat, iar centrul de comandă a reușit să gestioneze unele probleme, dar lucrurile s-au complicat și mai mult pe 11 aprilie, ziua aselenizării.

• Ce este ADHD și ce înseamnă cu adevărat
• De ce unii specialiști recomandă cafeaua înainte de somn? Explicația biologică, pe înțelesul tuturor

Pe drumul spre Lună, nava spațială se deplasa cu viteză mare și trebuia să încetinească semnificativ pentru a realiza o aselenizare ușoară. Din nefericire, în timpul manevrei de frânare, un giroscop a eșuat, blocând motorul principal. La o altitudine de 150 m, Beresheet încă se deplasa cu 500 km/h, mult prea rapid pentru a fi oprită la timp. Impactul a fost violent, sonda s-a făcut bucăți, iar rămășițele au fost împrăștiate pe o distanță de aproximativ o sută de metri. Știm acest lucru pentru că situl a fost fotografiat de satelitul NASA LRO (Lunar Reconnaissance Orbiter) pe 22 aprilie, relatează IFL Science.

Tardigradele au colonizat Luna? Cum ar fi posibil acest lucru?

Deci, ce s-a întâmplat cu tardigradele care se aflau la bordul sondei? Având în vedere remarcabilele lor abilități de supraviețuire în condiții care ar ucide practic orice alt animal, ar fi putut contamina Luna? Tardigradele au colonizat Luna?

Tardigradele sunt animale microscopice care măsoară mai puțin de un milimetru în lungime. Toate au neuroni, o deschidere a gurii la capătul unui proboscis retractabil, un intestin care conține o microbiotă și patru perechi de picioare nearticulate, terminate în gheare, iar cele mai multe au doi ochi. Chiar dacă sunt mici, tardigradele împart un strămoș comun cu artropodele, cum sunt insectele și arahnidele.

Majoritatea tardigradelor trăiesc în medii acvatice, dar pot fi găsite în orice mediu, chiar și în cele urbane. Emmanuelle Delagoutte, cercetătoare la CNRS (Franța), le colectează în mușchi și licheni din Jardin des Plantes din Paris. Pentru a fi active, pentru a se hrăni cu microalge precum chlorella, și pentru a se mișca, crește și reproduce, tardigradele trebuie să fie înconjurate de un film de apă. Ele se reproduc sexuat sau asexuat prin partenogeneză (dintr-un ou ne fertilizat) sau chiar hermafroditism, când un individ (care deține și gameți masculini, și feminini) se auto-fertilizează. După ce oul a eclozat, viața activă a unui tardigrad durează între 3 și 30 de luni. Au fost descrise în total 1.265 de specii, inclusiv două fosile.

Ființe care rezistă în condiții extreme

Tardigradele sunt cunoscute pentru rezistența lor în condiții care nu există nici pe Pământ și nici pe Lună. Acestea își pot opri metabolismul, pierzând până la 95% din apa corpului. Unele specii sintetizează un zahăr, trehaloza, care acționează ca un antigel, în timp ce altele sintetizează proteine care se presupune că încorporează constituenți celulari într-o rețea „sticloasă” amorfă, oferindu-i rezistență și protecție fiecărei celule.

În timpul deshidratării, corpul tardigradei poate să se contracte la jumătate din dimensiunea sa normală. Picioarele dispar, rămânând vizibile doar ghearele. Această stare, cunoscută sub numele de criptobioză, persistă până când condițiile pentru viața activă devin favorabile din nou.

În funcție de specia de tardigradă, indivizii au nevoie de mai mult sau mai puțin timp pentru a se deshidrata și nu toate exemplarele aceleiași specii reușesc să revină la viața activă. Adulții deshidratați supraviețuiesc timp de câteva minute la temperaturi de -272°C sau de 150°C, iar pe termen lung la doze mari de radiații gamma de 1.000 sau 4.400 Gray (Gy).

În comparație, o doză de 10 Gy este fatală pentru oameni, iar 40-50.000 Gy sterilizează toate tipurile de materiale. Cu toate acestea, indiferent de doză, ouăle de tardigrade sunt ucise de radiații. Mai mult, protecția oferită de criptobioză nu este întotdeauna clară, cum este cazul lui Milnesium tardigradum, unde radiațiile afectează atât animalele active, cât și pe cele deshidratate în același mod.

Au supraviețuit tardigradele după prăbușirea sondei? Tardigradele au colonizat Luna?

Deci, ce s-a întâmplat cu tardigradele după ce au căzut pe Lună? Este vreuna dintre ele încă viabilă, îngropată sub regolitul selenar, praful care variază în adâncime de la câțiva metri la mai multe zeci de metri? Tardigradele au colonizat Luna?

Pentru a se întâmpla acest lucru, mai întâi tardigradele trebuie să-i fi supraviețuit impactului. Testele de laborator au arătat că specimenele congelate ale speciei Hypsibius dujardini, care călătoreau cu 3.000 km/h în vid, au fost grav deteriorate atunci când au lovit nisipul. Cu toate acestea, ele au supraviețuit impacturilor de 2.600 km/h sau mai mici, iar aselenizare „greoaie”, dorită sau nu, a fost mult mai lentă.

Suprafața Lunii nu este protejată împotriva particulelor solare și a razelor cosmice, în special a razelor gamma, dar chiar și aici, tardigradele ar putea rezista. De fapt, Robert Wimmer-Schweingruber, profesor la Universitatea din Kiel (Germania), și echipa sa au arătat că dozele de raze gamma care lovesc suprafața selenară sunt permanente, dar mici în comparație cu dozele menționate mai sus; expunerea timp de 10 ani la razele gamma selenare ar corespunde unei doze totale de aproximativ 1 Gy.

Problema contaminării

Dar apoi apare întrebarea despre „viața” pe Lună. Tardigradele ar trebui să-i reziste lipsei de apă lichidă, precum și temperaturilor cuprinse între -170 și -190°C în timpul nopții selenare și între 100 și 120°C în timpul zilei. O zi sau noapte selenară durează mult timp, puțin sub 15 zile terestre. Sonda în sine nu a fost proiectată să reziste la astfel de extreme și chiar dacă nu s-ar fi prăbușit, ar fi încetat orice activitate după doar câteva zile terestre.

Din păcate pentru tardigrade, acestea nu pot depăși lipsa de apă lichidă, oxigen și microalge, nu s-ar putea reactiva, cu atât mai puțin să se reproducă. Astfel, colonizarea Lunii de către tardigrade este imposibilă. Cu toate acestea, specimenele inactive încă se află în solul selenar și prezența lor ridică întrebări etice, după cum menționează Matthew Silk, ecolog de la Universitatea din Edinburgh (Scoția). Mai mult, într-o perioadă în care explorarea spațială ia amploare în toate direcțiile, contaminarea altor planete ar putea însemna că vom pierde oportunitatea de a detecta viață extraterestră.

Vă recomandăm să citiți și:

Cum au ajuns telescoapele în spațiu și care este, de fapt, scopul acestor mașinării uimitoare?

Astronomii au găsit „cel mai strălucitor obiect din Universul cunoscut”

Câte grame de asteroid a reușit NASA să aducă înapoi pe Pământ după 10 ani și 1,2 miliarde de dolari?

Uriașul „distrugător de atomi” din Elveția încearcă să dezvăluie 95% din Univers