O descoperire surprinzătoare sugerează că un ocean misterios se ascunde în Sistemul Solar

Observațiile recente ale Telescopului Spațial James Webb arată că Ariel, satelit natural al planetei Uranus, este un candidat puternic pentru un ocean subteran.

JWST a detectat gheață de dioxid de carbon la suprafață, pe marginea de urmărire a entităților care se îndepărtează de direcția orbitală. Cauza posibilă, un ocean subteran!

• Un crater din Canada, numit și „Ochiul din Quebec”, arată extrem de ciudat
• De ce bătrânii sunt mai predispuși să distribuie informații greșite online?

Uranus este a șaptea planetă din Sistemul Solar și are cinci sateliți. Ariel este una dintre ele și se remarcă prin suprafața sa înghețată și caracteristicile geologice fascinant de diverse. A fost descoperită în 1851 de William Lassell, care și-a finanțat dragostea pentru astronomie din afacerea sa cu bere.

Suprafața lui Ariel este un adevărat amestec de canioane, creste, falii și văi, în mare parte cauzate de activitatea tectonică. Criovolcanismul este un proces proeminent la suprafață, care determină o revenire constantă la suprafață și a dus la faptul că Ariel are cea mai strălucitoare suprafață dintre toate lunile lui Uranus.

Studierea de aproape a lui Ariel arată că suprafața este acoperită cu cantități semnificative de gheață de dioxid de carbon. Emisfera din spate a lui Ariel pare să fie acoperită în special de gheață, ceea ce a surprins comunitatea.

Ariel se remarcă prin suprafața sa înghețată

La distanța sistemului uranian față de Soare, o medie de 2,9 miliarde de kilometri, dioxidul de carbon se transformă de obicei în gaz și se pierde în spațiu, nu este de așteptat să înghețe.

Până de curând, cea mai populară teorie care furnizează dioxidul de carbon la suprafața lui Ariel este interacțiunea dintre suprafața acestuia și particulele încărcate din magnetosfera lui Uranus. Procesul cunoscut sub numele de radioliză descompune moleculele prin ionizare, scrie ScienceAlert.

Un nou studiu publicat în Astrophysical Journal Letters sugerează o alternativă interesantă: moleculele de dioxid de carbon sunt expulzate din Ariel, posibil dintr-un ocean lichid subteran.

O echipă de astronomi care utilizează JWST a efectuat o analiză spectrală a lui Ariel și a comparat rezultatele cu cele obținute în laborator. Rezultatele au arătat că Ariel are unele dintre cele mai bogate depozite de dioxid de carbon din Sistemul Solar.

Depozitele nu sunt doar frânturi și urme, ci însumează aproximativ 10 milimetri pe întreaga emisferă posterioară. În plus, rezultatele au arătat și semnale de monoxid de carbon, care nu ar trebui să existe având în vedere temperaturile medii.

O viitoare misiune spațială către Uranus

Este încă posibil ca radioliza să fie responsabilă pentru cel puțin o parte din depozite, dar se crede că alimentarea din oceanul subteran este principalul contribuitor. Această ipoteză a fost susținută de descoperirea semnalelor provenite de la mineralele carbonate, săruri care pot fi prezente doar datorită interacțiunii dintre rocă și apă.

Singura modalitate de a fi absolut siguri este o viitoare misiune spațială către Uranus. O astfel de misiune va explora, fără îndoială, lunile lui Uranus.

Ariel este acoperit de canioane, fisuri și caneluri și se bănuiește că acestea sunt deschideri către interiorul său. Un explorator robotizat în sistemul uranian va fi capabil să descopere originea oxizilor de carbon de pe Ariel.

În lipsa unei astfel de misiuni, suntem încă oarecum în întuneric, având în vedere că Voyager 2 a imaginat doar aproximativ 35% din suprafața lunii.

Vă recomandăm să mai citiți și:

O stea în trecere care ar modifica orbita lui Neptun ar putea distruge întregul Sistem Solar

Cel mai mare „tezaur de exocomete” descoperit vreodată într-un alt sistem solar

Un sistem solar din ”vecinătatea” noastră cosmică prezintă condiții favorabile vieții

Meteoritul care este mai vechi decât întregul nostru sistem solar