Telescopul Spațial Hubble a urmărit schimbarea anotimpurilor pe Uranus timp de 20 de ani

O analiză a două decenii de date colectate de Telescopul Spațial Hubble al NASA a oferit noi perspective despre schimbarea anotimpurilor pe Uranus, care sunt în mare parte influențate de radiația solară.

A șaptea planetă de la Soare se remarcă prin înclinarea sa axială extremă, cu ecuatorul aproape perpendicular pe orbita sa, probabil rezultatul unei coliziuni cu un obiect de dimensiunea Pământului în urmă cu mult timp.

• Experții cred că demența ar putea începe chiar din copilărie
• Oamenii de știință au transformat accidental plumbul în aur

Această înclinare determină anotimpuri extreme, în care polii planetei alternează între ierni întunecate prelungite și veri luminoase, ceea ce duce la schimbări dramatice ale atmosferei. Cu toate acestea, Uranus rămâne una dintre cele mai puțin înțelese planete din Sistemul Solar, deoarece aceasta a fost vizitată o singură dată, de sonda Voyager 2, acum aproape 40 de ani; iar atunci observațiile au fost influențate de un eveniment solar excepțional, complicând și mai mult studierea gigantului înghețat.

Hubble a observat schimbarea anotimpurilor pe Uranus

În ultimii 20 de ani, o echipă condusă de astronomul Erich Karkoschka, de la Universitatea din Arizona (SUA), a utilizat Spectrograful de Imagistică al Telescopului Spațial Hubble pentru a urmări schimbarea anotimpurilor pe Uranus. Dat fiind că planeta are nevoie de peste 84 de ani tereștri pentru a înconjura Soarele, cercetătorii au observat, în principal, primăvara boreală a lui Uranus, pe măsură ce Soarele a trecut deasupra ecuatorului și se îndreaptă spre Polul Nord al planetei, pe care îl va ilumina direct în 2030.

Imaginile surprinse de Hubble, prezentate de la stânga la dreapta, arată cum regiunea polară sudică s-a întunecat pe măsură ce a intrat în umbra iernii, în timp ce Polul Nord s-a luminat odată cu apropierea verii nordice, conform NASA.

Atmosfera lui Uranus: modele complexe de circulație

Atmosfera lui Uranus este compusă în principal din hidrogen și heliu, dar conține și o mică proporție de metan, gaz care absoarbe lumina roșie a Soarelui și reflectă lumina albastră, conferindu-i planetei nuanța sa distinctă albastru-verzuie.

Între 2002 și 2022, echipa lui Karkoschka a observat planeta Uranus în patru momente cheie: 2002, 2012, 2015 și 2022, obținând astfel o imagine mult mai detaliată a structurii atmosferice a planetei decât cea disponibilă după trecerea sondei Voyager 2.

Datele recente sugerează modele complexe de circulație atmosferică, în special în distribuția metanului. Conform NASA, metanul nu este distribuit uniform pe Uranus, fiind semnificativ mai sărac în regiunile polare. Această tendință a rămas constantă de-a lungul anilor. Cercetătorii au descoperit că există zone de coborâre a gazului în regiunile polare și zone de ascensiune a gazului în alte regiuni ale planetei, scrie Space.com.

Observațiile au oferit, de asemenea, informații despre variațiile concentrației de aerosoli, ajutându-i pe cercetători să creeze o hartă a structurii atmosferice. Deși modelele de deplețiune a metanului și distribuția aerosolilor au rămas relativ stabile în latitudinile medii și joase, regiunile polare au prezentat schimbări dramatice.

Un aspect notabil este că aerosolii de lângă Polul Nord au devenit tot mai strălucitori, mai ales în ultimii ani, pe măsură ce planeta se apropie de vara sa nordică. Aceste observații pe termen lung au contribuit la o înțelegere mai profundă a atmosferei lui Uranus și a modului în care aceasta răspunde la schimbările luminii solare.

Mai mult decât atât, cercetătorii NASA afirmă că aceste descoperiri ar putea servi drept reper pentru studierea exoplanetelor de dimensiuni și compoziție similare cu Uranus.

Vă recomandăm să citiți și:

O „tornadă cosmică” a fost surprinsă de Telescopul Webb

„Micile puncte roșii” din Universul timpuriu ar putea fi găuri negre care funcționează la putere maximă

Pentru prima dată, astronomii au reușit să observe aurorele planetei Neptun

Telescopul ALMA a detectat o activitate extremă la cea mai apropiată stea de Pământ după Soare