Secretul fericirii pe care îl știi deja: puterea recunoștinței

Ritmul vieții ne împinge adesea să alergăm după mai mult – mai multă stabilitate financiară, mai multe experiențe senzaționale, mai multe confirmări, astfel încât nu este de mirare faptul că această goană după fel și fel de necesități ne face să uităm de ceea ce contează cu adevărat și, mai ales, ne îndepărtează de un element esențial în existența noastră – recunoștința. Pentru unii, un cuvânt prea simplu pentru a conta cu adevărat. Dar pentru alții, una dintre cheile de aur ale vieții.

Psihologii, filozofii și oamenii de credință deopotrivă spun că tocmai această stare de a mulțumi pentru ceea ce avem deja este cea care poate transforma felul în care trăim. Recunoștința este, într-un sens profund, eliberatoare: rupe cercul vicios al nemulțumirii, reduce anxietatea și aduce o claritate pe care niciun alt exercițiu al minții nu reușește să o ofere cu aceeași simplitate.

• O întâlnire străveche a Soarelui cu alte două stele a schimbat pentru totdeauna Sistemul Solar
• Albert Einstein a avut dreptate: Timpul se scurge mai repede pe planeta Marte!

Psihologia pozitivă, o ramură relativ recentă a științei, a pus un accent major pe studiul recunoștinței. Martin Seligman (12 august 1942), unul dintre cei mai cunoscuți psihologi americani și considerat fondatorul acestei discipline, a arătat prin cercetările sale că oamenii care cultivă zilnic recunoștința dezvoltă o reziliență emoțională mult mai mare. Seligman a introdus chiar și exerciții concrete, precum „scrisoarea de recunoștință”, în care îți exprimi, în scris, mulțumirea față de o persoană importantă din viața ta și alegi apoi să îi citești acele cuvinte. Rezultatele experimentale arată că un astfel de gest nu doar întărește relațiile, ci și crește nivelul de satisfacție personală pe termen lung.

Alți cercetători, precum Robert Emmons (12 iunie 1958), profesor de psihologie la Universitatea din California, au dus studiul mai departe, analizând efectele concrete ale recunoștinței asupra sănătății. Emmons a demonstrat că oamenii care țin un jurnal al recunoștinței, notând câteva lucruri pentru care sunt recunoscători în fiecare zi, dorm mai bine, au un sistem imunitar mai puternic și prezintă niveluri mai scăzute de stres. Dincolo de grafice și statistici, ceea ce transmit aceste studii este că recunoștința funcționează ca o ancoră: ne aduce în prezent, ne ajută să conștientizăm ce avem, în loc să rămânem blocați în dorința orientate către ceea ce lipsește.

Religia la rândul ei, indiferent de confesiune, a intuit acest adevăr cu mult înainte ca știința să îl confirme. În creștinism, rugăciunea începe și se încheie adesea cu mulțumire, nu doar cu cerere. „Mulțumiți pentru toate lucrurile”, scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Tesaloniceni, accentuând ideea că recunoștința nu este o reacție selectivă la evenimentele favorabile, ci o atitudine constantă a sufletului. În budism, practica mindfulness-ului se intersectează cu recunoștința prin conștientizarea fiecărui moment prezent și prin acceptarea lui ca dar. În iudaism, rugăciunea de dimineață, „Modeh Ani”, începe cu mulțumirea pentru simplul fapt de a fi primit încă o zi. Toate aceste tradiții converg spre aceeași învățătură: și anume, recunoștința este o formă de libertate interioară.

Pentru omul simplu, care poate nu a citit nici Seligman, nici Emmons, recunoștința nu ar trebui să fie un concept abstract sau inaccesibil. Ea se învață prin gesturi mici, prin opriri scurte în mijlocul agitației zilnice. Recunoștința înseamnă să spui „mulțumesc” nu doar ca un gest de politețe, ci și în intimitatea gândurilor proprii. Înseamnă să te bucuri că ai reușit să închei o zi de muncă, că ai pe cine suna atunci când îți este greu, că ai o cană de cafea caldă dimineața, că ai un loc de muncă, o grădină dădătoare de fructe sau de legume, sau că te-ai trezit sănătos. Toate acestea sunt exerciții simple, dar transformatoare.

De altfel, psihologii atrag atenția asupra unui aspect esențial: recunoștința nu se referă doar la lucrurile mari ori spectaculoase, ci mai ales la detalii aparent mărunte, care altfel trec neobservate. Atunci când învățăm să vedem valoarea acestor detalii, atenția noastră se mută de la lipsuri la abundență, de la plângere la acceptare, o schimbare de perspectivă cu efecte directe asupra stării de bine.

Practicarea recunoștinței nu necesită ritualuri complicate. Unii aleg să țină un jurnal, alții să mediteze câteva minute dimineața ori seara, alții să exprime în mod direct aprecierea față de oamenii din jur. Important este ca această atitudine să devină un obicei, nu doar o reacție ocazională. Așa cum un mușchi se întărește sau tonifică prin exercițiu constant, și recunoștința devine mai prezentă atunci când este exersată zilnic. Iar în timp, ea va ajunge să modifice modul în care percepem realitatea, astfel încât în loc să vedem doar lipsurile, începem să recunoaștem bogăția a ceea ce avem deja.

Există, desigur, voci care întreabă dacă nu cumva recunoștința ne transformă în oameni pasivi, mulțumiți cu orice și lipsiți de ambiție. Răspunsul psihologilor este limpede: recunoștința nu exclude dorința de progres, ci îi dă o direcție echilibrată. A fi recunoscător nu înseamnă a nu dori să crești sau să schimbi lucrurile în bine, ci a admite că punctul de plecare nu este un gol absolut, ci o bază solidă. În acest fel, recunoștința devine combustibil pentru acțiune, și nu o piedică.

Poate că tocmai pentru că trăim vremuri neliniștite, pline de anxietate și nemulțumire cronică, o practică aparent simplă ca mulțumirea zilnică poate părea o soluție prea modestă. Dar tocmai modestia ei o face atât de puternică. Nu costă nimic, nu necesită tehnologie, nu cere resurse speciale. Tot ce trebuie să facem este să ne amintim, din când în când, să privim către ceea ce avem deja și să spunem, măcar în gând: mulțumesc.

Recunoștința este, așadar, un act de libertate interioară, care ne poate scoate din închisoarea dorințelor nesfârșite, arătându-ne că prezentul conține mai mult decât am crezut. Este un exercițiu de claritate și de echilibru, dar și un limbaj comun care leagă oameni, generații și ne conectează cu ceva înălțător. Dacă am învăța să o practicăm zi de zi, nu ca pe o obligație, ci ca pe un dar, poate că am descoperi că fericirea nu este o destinație îndepărtată, ci o stare pe care o purtăm deja în noi.

Surse:

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC10393216/

https://positivepsychology.com/benefits-of-gratitude/

Vă mai recomandăm să citiți și:

Tinerii sunt tot mai nefericiți. De ce nu mai este „cea mai frumoasă perioadă a vieții”?

Cum știi dacă pisica ta este relaxată și fericită? Se mai numește „zâmbetul pisicii”

Fericirea în țările sărace nu este la fel ca în alte țări. Când sunt oamenii cei mai fericiți?

Atenție: Dependența de mașini ne face nefericiți