Cum să nu cădem pradă gândurilor negative?

Există o formă de suferință care nu are legătură cu realitatea propriu-zisă, dar cu felul în care o anticipăm sau o interpretăm. Nu ceea ce trăim ne rănește cel mai tare, ci ceea ce ne imaginăm că s-ar putea întâmpla. Deseori, în timp ce încercăm să adormim, sau în momentele în care așteptăm un răspuns, o veste, o reacție de la cineva, mintea noastră își începe numărul, punând cap la cap tot felul de scenarii care mai de care mai teribiliste și mai confuze. Da, este adevărat, în loc să le aleagă pe cele mai blânde, mintea parcă ar lucra împotriva noastră scoțând pe tapet cele mai dramatice scenarii. Ne proiectăm în situații care nu există, ne repetăm conversații care nu au avut loc și ne pregătim sufletește pentru dezastre care, în realitate, poate nu vor veni niciodată.

Această tendință de a ne construi scenarii mintale este firească într-o anumită măsură, pentru că mintea noastră are rolul de a anticipa și de a ne proteja. Evolutiv vorbind, capacitatea de a ne imagina ce s-ar putea întâmpla a fost un mecanism de supraviețuire: dacă îți închipuiai pericolele, șansele de a fi prins nepregătit scădeau. Numai că, în lumea modernă, pericolele nu mai sunt lei care pândesc în savană sau epidemii fără leac, așa cum se întâmpla în urmă cu secole, ci e-mail-uri care nu sosesc, mesaje care nu primesc răspuns, întârzieri la care atribuim sensuri ascunse, gesturi neclare pe care le transformăm în dovezi ale respingerii, etc. Astfel, ceea ce era cândva un avantaj a devenit, de multe ori, o povară.

• Ce se întâmplă cu creierul atunci când lucrezi în echipă?
• Locul în care trăiești influențează ce greutate ai, arată un nou studiu

Suferința imaginată este adesea mai intensă decât realitatea însăși. Atunci când ne proiectăm într-o situație negativă, corpul nostru reacționează ca și cum aceasta ar fi reală: inima bate mai repede, stomacul se strânge, apar neliniștea și insomnia. Apare panica. Este ca și cum am trăi o traumă înainte ca ea să existe. Iar atunci când, în cele din urmă, realitatea se dovedește mai domoală, rămânem obosiți și uzați de propriile proiecții.

Este ceea ce psihologii numesc ruminație. Acea învârtire continuă a gândurilor, acel cerc vicios în care repetăm și amplificăm frici ori suspiciuni. De pildă, dacă cineva nu răspunde la telefon, în loc să presupunem simplu că este ocupat, mintea noastră poate construi în câteva minute o poveste întreagă: „nu mai vrea să vorbească cu mine, sigur s-a întâmplat ceva, poate am greșit cu ceva, poate îmi ascunde ceva grav”. Într-o clipă, am trecut de la un fapt banal la o tragedie imaginară.

Cum putem, așadar, să ne oprim din a suferi din scenarii?

Primul pas este să conștientizăm că aceste gânduri nu descriu realitatea, ci doar o posibilitate. Asta înseamnă să ne reamintim că nu știm ce se întâmplă cu adevărat și că, până la proba contrarie, toate ipotezele noastre sunt doar ficțiuni mintale. E un exercițiu de onestitate cu noi înșine: „acesta nu este un fapt, ci doar o presupunere”.

Un al doilea pas este să învățăm să rămânem ancorați în prezent. Poate părea un clișeu al psihologiei moderne, dar are un fundament real. În prezent, lucrurile sunt de obicei mai simple decât par. Dacă suntem la serviciu, avem de terminat o sarcină. Dacă suntem acasă, avem de gătit sau de spălat vasele. Dacă suntem la plimbare, avem de privit copacii și oamenii din jur. Prezentul rareori ne distruge. În schimb, mintea, atunci când se duce în viitor, poate crea mii de posibilități, dintre care doar una – sau poate niciuna – va deveni realitate.

Un alt exercițiu util este cel al întrebărilor simple. De fiecare dată când ne surprindem prinși într-un scenariu sumbru, să ne întrebăm: „Am dovezi reale pentru ceea ce gândesc acum sau doar presupun?” Această mică pauză de reflecție poate rupe cercul ruminației. Dacă răspunsul este „nu am dovezi, doar îmi imaginez”, atunci putem încerca să lăsăm gândul să treacă, la fel cum trec norii pe cer. Sigur, nu este ușor să renunțăm la scenarii, pentru că ele ne dau iluzia controlului. Dacă îmi imaginez toate variantele posibile, simt că mă pregătesc pentru ce urmează. Însă realitatea este că pregătirea pentru suferințe ipotetice nu ne face mai puternici, ci ne consumă energia înainte de a avea nevoie de ea. Este ca și cum am alerga într-un maraton imaginar în fiecare zi, iar atunci când vine cursa adevărată, suntem deja epuizați.

De aceea, un alt antidot împotriva suferinței imaginare este încrederea. Nu o încredere oarbă că totul va fi bine, ci o încredere realistă că vom avea resurse să facem față situației atunci când va apărea. În loc să încercăm să controlăm viitorul inventând scenarii, putem învăța să credem în capacitatea noastră de a răspunde prezentului. Această schimbare de perspectivă este eliberatoare: nu mai trebuie să anticipez toate posibilitățile, pentru că știu că mă voi descurca atunci când va fi cazul.

De fapt, marile tradiții spirituale și filosofice au avertizat de secole împotriva suferinței imaginate. Stoicii, în Antichitate, vorbeau despre pericolul „suferinței anticipate”, acea tendință de a ne chinui pentru ceva ce nu s-a întâmplat încă. „Omul suferă mai mult în imaginație decât în realitate”, scria Seneca, subliniind că mintea poate fi propriul nostru călău. Iar în filosofia budistă, accentul cade pe observarea gândurilor și pe detașarea de ele, tocmai pentru a nu le permite să ne conducă viața. Aceeași înțelepciune se regăsește și în tradiția populară românească, prin binecunoscuta poveste a drobului de sare, în care o tânără mamă se chinuie cu gândul că, într-o zi, un drob de sare s-ar putea rostogoli de pe sobă și ar aduce nenorocire, omorându-I copilul, deși nimic nu se întâmplase încă. Morala e aceeași – frica de un viitor imaginar poate fi mai apăsătoare decât realitatea prezentului.

A ne opri din a suferi din scenarii nu înseamnă să devenim nepăsători sau naivi, ci să alegem conștient unde ne investim energia. Putem continua să ne gândim la viitor, dar într-un mod constructiv, nu prin dramatizări inutile. Putem să ne pregătim pentru ce va fi, dar fără să trăim de zece ori aceleași suferințe înainte ca ele să se materializeze. Viața ne va aduce oricum destule provocări reale. De ce să le adăugăm și pe cele imaginare? Dacă învățăm să distingem între ceea ce este și ceea ce doar ne închipuim, ne putem recâștiga liniștea și claritatea. Și poate că vom descoperi că prezentul, cu toate imperfecțiunile lui, este mult mai suportabil – chiar plin de frumusețe – atunci când nu îl sufocăm cu umbrele propriilor noastre scenarii.

Surse:

https://www.psychiatry.org/news-room/apa-blogs/rumination-a-cycle-of-negative-thinking

https://jackglennon.medium.com/we-suffer-more-often-in-imagination-than-in-reality-15c8991fb2d

Vă mai recomandăm să citiți și:

O tehnologie nouă a reușit să citească gândurile oamenilor într-un studiu

Francoise Bettencourt Meyers, cea mai bogată femeie din lume și moștenitoarea L’Oréal: „Controlează-ți gândurile”

Un decodor cerebral, bazat pe inteligență artificială, poate traduce gândurile în text

Ingredientul principal din medicamentul Ozempic ar provoca gânduri suicidare