Teriacul, leacul suprem al lumii antice. Cercetătorii reînvie antidotul vechi de 2.000 de ani care a imunizat împărații

Timp de două milenii, un singur remediu a fost prezent în dulapurile de medicamente ale împăraților, apotecarilor și cetățenilor obișnuiți din Europa și Orientul Apropiat. Cunoscut sub numele de teriac, acest amestec consistent, neagru, lipicios, preparat din zeci de ingrediente, printre care piper negru, pâine, opiu și carne de viperă, era răspunsul lumii antice la orice, de la ciumă și otravă la durere cronică. Legenda sa a persistat de-a lungul timpului, mergând mai departe odată cu creșterea și căderea imperiilor, pentru a dispărea, însă, odată cu apariția științei moderne. Dar iată că acum, scrie National Geographic, o echipă de cercetători polonezi a resuscitat acest leac ancestral pornind de la o rețetă din secolul al XVII-lea și îndepărtând straturile de istorie pentru a descoperi dacă în centrul său se află mitul sau medicina.

Povestea teriacului nu începe în Europa medievală, ci în paginile prăfuite ale antichității. Medicii antici greci și romani, precum Galen și Pliniu cel Bătrân, au documentat cele mai vechi variante ale sale, urmărindu-i rădăcinile până la regele Mithridates al VI-lea al Pontului (135-63 î.Hr.), un conducător atât de paranoic cu privire la asasinate încât testa obsesiv antidoturi pe el însuși și pe prizonieri. Se spune că legendarul său mithridatium – un amestec de 54 de ierburi, mirodenii și părți de animale – l-a făcut imun la toxine. Atunci când generalul roman Pompei l-a învins pe Mithridates, rețeta a căzut în mâinile romanilor, evoluând în teriac (din greacă thēriakē, care înseamnă „antidot”).

• Mitul medieval care ascunde una dintre cele mai profunde teorii despre sufletul uman
• Legendele uitate care au modelat miturile arturiene: Iosif din Arimateea și primii Vânători ai Graalului

În secolul al II-lea d.Hr., Galen – medic, chirurg și filozof greco-roman, a rafinat formula pentru împăratul Marcus Aurelius, prezentând-o ca un remediu universal pentru orice, de la mușcături de șarpe la melancolie. Rețeta a ajuns la peste 60 de ingrediente, inclusiv scorțișoară, șofran și vipere prăjite, fermentate timp de luni de zile și transformate într-o pastă lipicioasă, asemănătoare gudronului. Atracția nu consta doar în complexitate, ci inclusiv în simbolism: teriac întruchipa culmea înțelepciunii medicale antice, o legătură tangibilă între ingeniozitatea umană și protecția divină.

Deși teriacul s-a răspândit în întreg spațiul mediteranean și în Asia, a găsit o fortăreață posibilă și în Polonia secolului al XVII-lea. Farmaciile din orașe precum Cracovia și Gdańsk au devenit renumite pentru preparatele lor meticuloase, adesea promovate sub forma unor spectacole publice. Mulțimile se adunau pentru a-i vedea pe maeștrii farmaciști măcinând mirodenii, distilând opiu și fierbând carne de viperă în vin, respectând rețete păstrate ca secrete de stat.

Dar de ce Polonia? Răspunsul se află în vâltoarea istorică a secolului. Pe măsură ce molimele devastau Europa și instabilitatea politică alimenta temerile de otrăvire, teriacul oferea confort psihologic, dar și ușurare fizică. Nobilimea poloneză și-a făcut provizii, leacul devenind un aliment de bază la curțile regale. Un manual din 1612 al farmacistului Jan Zemełka din Varșovia descria acest teriac drept „scutul împotriva săgeților Morții”, prescris pentru afecțiuni care variau de la gută la „aere de melancolie”.

Recrearea teriacului în epoca modernă amintește de un ritual alchimic dintr-o altă eră – un amestec straniu între experiment științific și practici medicale uitate.

În ceea ce privește rețeta poloneză din secolul al XVII-lea studiată de cercetători, aceasta include: carne de viperă (unii cercetători susțin că proteinele sale ar fi putut avea proprietăți antiinflamatoare), opium (pentru ameliorarea durerii, o practică împrumutată din medicina islamică), pâine (fermentată ca bază și acționând posibil ca probiotic), condimentele (piper, scorțișoară, șofran), vin și miere (utilizate ca solvenți și conservanți). Ingredientele erau pasate, stocate în vase de lut timp de până la un deceniu și transformate în pastile ori siropuri. Cu toate acestea, eficacitatea sa rămâne extrem de controversată. A fost teriacul o minune farmacologică, un placebo sau un pic din amândouă?

„Arsenicul era numit pulberea succesiunii la acea vreme”, spune Adrienne Mayor, cercetător în cadrul departamentului de clasici al Universității Stanford, citată de National Geographic. În biografia sa despre Mithridates, ea urmărește modul în care această obsesie a declanșat o vânătoare costisitoare pentru o modalitate de a se sustrage otrăvirii – ducând la crearea unei rețete de teriac durabile.

„Totul stă în dozaj”, spune Major. „Iar doza zilnică de teriac otrăvit a lui Mithridates părea să funcționeze: El s-a sinucis la 70 de ani, după ce și-a otrăvit fiicele. Deși rețeta pe care a folosit-o s-a pierdut, se pare că aceasta a fost transmisă altor nobili, ai căror medici de curte au preparat și experimentat cu ea. Rețetele lor variau – și foloseau o mare varietate de ingrediente scumpe – dar compoziția de bază a teriacului includea de obicei miere, condimente precum scorțișoara și cardamonul și o varietate de ierburi, scoarțe de copaci, uleiuri și chiar lemn. La un moment dat după Mithridates, otrava a fost eliminată din lunga listă de ingrediente”.

Resuscitarea unei fantome medicale

În 2021, o echipă de la Universitatea din Wrocław, condusă de profesorul asistent Jakub Węglorz, a demarat un proiect radical: recrearea teriacului folosind tocmai o rețetă poloneză din secolul al XVII-lea, scrisă în latină și formată din 61 de ingrediente. Cu finanțare de la Centrul Național de Știință din Polonia, Węglorz împreună cu un alt istoric și doi farmaciști au încercat așadar să reconstruiască, în premieră, un teriac vechi de 400 de ani.

Cercetătorii și-au procurat toate ingredientele în aproximativ patru ani, colaborând chiar și cu herpetologi pentru a obține în mod etic veninul de viperă. Echipa nu voia să ucidă șerpi pentru experimentul lor.

„Węglorz a traversat Polonia cu mașina, urmând sfaturile silvicultorilor care l-au alertat atunci când au găsit o viperă care a murit din cauze naturale sau a fost ucisă pe drum. În cele din urmă, echipa a obținut o cantitate satisfăcătoare de carne proaspătă de viperă, care a fost uscată și apoi încorporată în teriac”.

Și nu era vorba doar despre testarea unui remediu vechi, cât despre decodarea mentalității din medicina preștiințifică. Cum își raționalizau vechii practicanți leacurile? Ce ne poate învăța acest lucru despre dezvoltarea modernă a medicamentelor?

Primele rezultate, publicate în Journal of Ethnopharmacology, dezvăluie surprize. Leacul este un potențial antimicrobian. Condimente precum scorțișoara și șofranul prezentau o acțiune eficientă împotriva bacteriilor, putând contribui la îngrijirea rănilor. Apoi, efectele analgezice ale opiului, probabil amplificate de solvenții alcoolici. A fost remarcată și puterea placebo, cercetătorii spunând că este posibil ca preparatul elaborat și ingredientele exotice să fi sporit încrederea pacienților în eficacitatea sa – un impuls psihologic esențial în epocile cu puține tratamente eficiente.

Cu toate acestea, teriacul conținea și elemente periculoase, cum ar fi compușii de mercur din unele rețete. A fost un pariu. Pentru fiecare ingredient benefic, existau trei care te puteau ucide.

Declinul teriacului a început în secolul al XVIII-lea, atunci când pionieri precum Edward Jenner (medic și om de știință englez, cel care a creat vaccinul antivariolic, primul vaccin din lume) au dezvoltat vaccinuri, iar chimiștii au izolat compuși activi precum morfina. Teriacul, cu amestecul său haotic de ingrediente, a intrat în conflict cu presiunea Iluminismului pentru rigoare empirică. În 1788, Farmacopeea britanică a renunțat la el, etichetându-l drept „o relicvă a superstiției”.

Totuși, teriacul a influențat primele vaccinuri (Jenner a experimentat formule similare), iar abordarea sa bazată pe mai multe ingrediente are ecouri în polifarmacia modernă. Chiar și astăzi, fitoterapeuții menționează teriacul ca fiind un precursor al medicinei integrative.

Pe de altă parte, acest controversat teriac a însemnat inclusiv căutarea umană și nevoia permanentă de securitate împotriva necunoscutului. Oamenii râvneau la teriac nu doar pentru ingredientele sale, ci și pentru speranța pe care o întruchipa.

Sursa:

https://www.nationalgeographic.com/premium/article/theriac-mithradates-ancient-poison-medicine

Vă mai recomandăm să citiți și:

Farmaciile medievale, acolo unde leacurile erau făcute din sânge, plante miraculoase și superstiții

Un implant spinal electric, posibil leac pentru paralizie?

Tot mai mulți pacienți cu cancer refuză tratamente salvatoare în favoarea „leacurilor naturiste” de pe Internet

Planta Bacopa, cel mai nou leac pentru memorie. Cât de eficientă este de fapt?