Viața la mare altitudine ar putea avea un impact surprinzător asupra riscului de diabet

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cercetările au arătat că viața la mare altitudine aduce un risc mai mic de a dezvolta diabet, însă până de curând oamenii de știință nu au reușit să explice exact motivul.

Un nou studiu realizat în SUA, pe modele de șoareci cu diabet de tip 1 și tip 2, sugerează că pe măsură ce altitudinea crește și aerul devine mai rarefiat, globulele roșii absorb mai multă glucoză din sânge, acționând ca niște „bureți” pentru zahăr și reducând nivelul glicemiei.

În condiții de expunere prelungită la aer cu puțin oxigen, globulele roșii au prezentat o creștere de aproximativ trei ori a absorbției de glucoză. Cercetătorii spun că această schimbare metabolică ajută celulele să transporte oxigenul mai eficient atunci când acesta este rar. În același timp, procesul contribuie la o reglare mai bună a glicemiei, ceea ce reduce probabilitatea apariției diabetului.

Deși descoperirea este la început, oamenii de știință cred că, în urma unor cercetări suplimentare, acest mecanism natural ar putea inspira tratamente capabile să prevină sau chiar să inverseze diabetul.

„Globulele roșii reprezintă un compartiment ascuns al metabolismului glucozei, care până acum nu a fost luat în considerare. Această descoperire ar putea deschide modalități complet noi de a ne gândi la controlarea nivelului de zahăr din sânge”, spune biochimista Isha Jain, de la Gladstone Institutes (SUA).

Oamenii de știință au aflat de ce viața la mare altitudine reduce riscul de diabet

Se știe că viața la mare altitudine produce numeroase schimbări în organism, pe măsură ce acesta se adaptează la mediul diferit. Totuși, identificarea exactă a acestor mecanisme nu este întotdeauna ușoară.

În studiu, cercetătorii au analizat șoareci expuși la medii cu nivel scăzut de oxigen, o stare numită hipoxie. Animalele au prezentat valori mai mici ale glicemiei, însă inițial nu era clar unde ajungea glucoza din sânge.

Orice cantitate de zahăr administrată șoarecilor dispărea aproape instantaneu din fluxul sanguin. În mod surprinzător, glucoza nu era direcționată către organele la care s-ar fi așteptat cercetătorii, precum mușchii, creierul sau ficatul. Mai mult, efectul a continuat timp de câteva săptămâni chiar și după revenirea la condiții normale de oxigen, notează ScienceAlert.

Descoperirea ar putea duce la noi medicamente

Prin tehnici imagistice și teste suplimentare, cercetătorii au descoperit că globulele roșii erau cele care absorb glucoza. Ei au identificat și o moleculă care acționează asupra hemoglobinei, proteina responsabilă de transportarea oxigenului, reducându-i afinitatea pentru oxigen și îmbunătățind distribuția acestuia în țesuturi.

„Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost amploarea efectului. Globulele roșii sunt de obicei considerate simple transportoare de oxigen. Totuși, am descoperit că ele pot reprezenta o parte importantă din consumul total de glucoză al organismului, mai ales în condiții de hipoxie”, spune biochimistul Angelo D’Alessandro, de la University of Colorado (SUA).

Pentru a testa potențialul descoperirii, cercetătorii le-au administrat șoarecilor diabetici un medicament experimental care imită efectele traiului la altitudine mare. Rezultatul a fost scăderea nivelului ridicat al glicemiei, sugerând că această abordare ar putea duce, în viitor, la noi tratamente împotriva diabetului.

„Acesta este doar începutul. Mai avem foarte multe de învățat despre modul în care organismul se adaptează la schimbările nivelului de oxigen și despre cum am putea folosi aceste mecanisme pentru a trata diverse afecțiuni”, spune Jain.

Studiul a fost publicat în Cell Metabolism.

Vă recomandăm să citiți și:

Test de cultură generală. Apa de ploaie este bună de băut?

Colorantul natural produs de o ciupercă amazoniană poate fi folosit în cosmetice, arată un studiu

Oamenii de știință au descoperit apărarea ascunsă a creierului împotriva bolii Alzheimer

Cuvintele care ne calmează cu adevărat: Ce se întâmplă în creier atunci când auzim „te înțeleg”?