Prima pagină Stiinta

Scandal în lumea ştiinţei – cazul Kammerer

Redactia Descopera.ro | 11.16.2011 | ● Vizualizări: 603
Scandal în lumea ştiinţei – cazul Kammerer     paul kammerer, broasca, biologie, impstura, dictatura + zoom
Galerie foto (5)

Exasperat de cazurile tot mai dese de impostură ştiinţifică din perioada de început a secolului trecut, celebrul scriitor, jurnalist şi cercetător G. K. Noble a luat într-o bună zi hotărârea de a consacra o lucrare acestui subiect deranjant prin simpla definiţie. În consecinţă, i-a chestionat pe oamenii de ştiinţă din grupul său de apropiaţi asupra intenţiei sale. Aceştia, aproape în cor, l-au asigurat că cea mai jenantă dintre imposturile ştiinţifice aduse la cunoştinţa lor era cea a unui biolog austriac, pe numele său Paul Kammerer.


Noble şi-a publicat articolul vitriolant, iar cazul a culminat cu sinuciderea lui Kammerer. Ancheta ulterioară a scos însă la lumină adevarul. Noble nu şi-a iertat niciodată gestul prin care s-a grăbit să-şi publice opiniile. Din nefericire, ca de multe ori în astfel de cazuri, era prea târziu.

Broaştele buclucaşe


Paul Kammerer a fost un cercetător austriac de origine evreiască, foarte serios în munca şi activitatea sa, un suporter al teoriei lamarckiene a moştenirii directe, teorie astăzi abandonată în mediile ştiinţifice. El şi-a definitivat principalele descoperiri între anii 1922-1929.

Omul şi-a început cariera academică prin studiul muzicii clasice, domeniu pe care l-a abandonat în favoarea biologiei, ştiinţă care, pe atunci, avea mult mai multe necunoscute decât în prezent.
Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în numeroase experimente în biologie, care au constat în mare parte în creşterea şi încrucişarea a diferite specii de amfibieni.



Printre succesele sale se numără şi faptul că a "forţat" salamandre ovovivipare (care depuneau ouă) să devină vivipare (adică să nască pui vii). La fel, în alte experimente, a determinat salmandrele alpine, care sunt vivipare, să devină ovovivipare.

A fost un individ extrem de elocvent, pasionat de munca sa, fermecător chiar pentru cei apropiaţi. Pe scurt, un om onorabil, consecvent şi chiar un deschizător de drumuri în domeniul biologiei.

A susţinut într-atât teoria lui Lamarck, încât a transpus-o şi asupra oamenilor:
"Orice fiinţă omenească este capabilă să se adapteze unei schimbări a mediului în care trăieşte şi să transmită această adaptare descendenţilor săi direcţi." Teoria lui Lamarck era contrară celei emise de Darwin, iar lumea ştiinţifică din acea perioadă era împărţită în două mari tabere, fiecare parte susţinându-şi alegerea prin argumente desprinse din studiile şi experimentele celor doi mari oameni de ştiinţă.

Scandalul de pomină care avea să zguduie mediile ştiinţifice a avut la bază o serie de experimente făcute de Kammerer pe broaştele-mamoş.

Pentru a dovedi confraţilor săi de breaslă veridicitatea aserţiunilor sale, Paul Kammerer a luat ouă de broască-mamoş din specia celor care se reproduc pe uscat şi le-a pus în apă.

Prin creşterea temperaturii apei, ouăle au eclozat, iar viitorii mormoloci prezentau o înfăţişare uşor diferită de a părinţilor.
Astfel, generaţia imediat următoare de broaşte era deja mult mai bine adaptată mediului acvatic decât proprii părinţi şi începuse deja să aibă caracteristici tipice pentru broaştele cu mod de viaţă preponderent acvatic.

Bunăoară, noua generaţie de batracieni prezenta o umflătură de culoare neagră pe degete cu rol în actul de copulare.

"Umflătura" permitea broaştelor-mamoş masculi să se agaţe de pielea umedă şi alunecoasă a femelelor ca să se poată acupla astfel în instabilul mediu acvatic.

Această excrescenţă, pe care părinţii lor trăitori pe uscat nu o aveau, s-a transmis în continuare progeniturilor lor, care eclozau direct cu o excrescenţă de culoare închisă pe degete. Viaţa era deci capabilă să-şi modifice programul genetic pentru a se adapta la mediul acvatic în decursul unei singure generaţii.

Până unde duce răutatea umană

Kammerer a început să-şi prezinte experimentul în cadrul a diverse simpozioane cu temă ştiinţifică din întreaga lume.

Cu toate acestea, Paul Kammerer a avut numeroşi rivali şi contestatari în mediile ştiinţifice, contestatari care au mers până într-atât încât l-au acuzat şi chiar i-au înscenat un scandal în urma căruia cercetătorul austriac a intrat într-o depresie care a culminat cu un act de suicid.

Kammerer a prezentat noile broaşte în Anglia, unde aceşti batracieni au fost inspectaţi de zoologi eminenţi care, iniţial nu au detectat presupusele falsificări invocate mai târziu de zoologul american G. K Noble.
Kammerer experimentase ulterior şi pe sepii, caracatiţe şi tritoni, fiind convins că regăsise veridicitatea teoriei lamarckiene în totalitatea cazurilor sale. Mulţi biologi din Europa i-au vizitat laboratorul din Viena, iar fotografii şi rapoarte ale studiilor sale au fost curând făcute publice în mediile ştiinţifice de pe mapamond.

Drama s-a declanşat cu ocazia vizitei sale în Statele Unite.

Oamenii de ştiinţă şi cadrele universitare americane au dorit să examineze "obiectiv" experienţa lui. În amfiteatrul Muzeului American de Ştiinţele Naturii, s-a înghesuit multă lume, alături de numeroşi jurnalişti. Doctorul Kammerer avea de gând să demonstreze tuturor, odată pentru totdeauna, că nu este un impostor.

Cu toate acestea, în seara de dinaintea demostraţiei, în laboratorul său a avut loc un incendiu cel puţin bizar. Aparatura sa a fost distrusă în totalitate, iar din lotul său de broaşte care prezentau noua excrescenţă nu supravieţuise decât un singur exemplar.

Kammerer nu a avut încotro şi a prezentat a doua zi acest singur supravieţuitor.

Oamenii de ştiinţă au examinat batracianul cu lupa şi au izbucnit în râs.

Se vedea perfect că petele negre ale excrescenţei degetului broaştei fuseseră în mod artificial desenate prin injectare cu tuş sub piele.

Sala râdea de aparenta înşelătorie. Într-o clipă, Paul Kammerer şi-a pierdut toată credibilitatea şi orice şansă de a-şi vedea recunoscută întreaga activitate. Omul a părăsit cu paşi înceţi sala, în huiduielile şi hohotele publicului.

Se spune că încrederea se câştigă greu, dar se pierde foarte uşor. Zicala nu s-a potrivit niciodată mai bine decât în cazul lui Kammerer.

Toţi apropiaţii şi susţinătorii săi l-au respins şi marginalizat. Chiar şi prietenii i-au închis uşa în nas.

Omul era dărâmat. G. K. Noble a publicat un articol extrem de acid în prestigiosul periodic ştiinţific Nature, în care Kammerer era pur şi simplu desfinţat, fără a avea măcar dreptul la replică. Şase săptămâni mai târziu, Paul Kammerer ss-a sinucis în pădurea Schneeberg.

Tabăra darwiniştilor părea că ieşise din nou câştigătoare. Acum era din nou admis faptul că fiinţele vii nu se pot adapta la un mediu nou în decursul unei singure generaţii.

Înainte de a-şi trage un glonte în cap, cercetătorul a lăsat o simplă notă în care scria că "doreşte să moară mai bine în natură, decât între oameni".

Actul sinuciderii sale l-a discreditat şi mai mult, acum toţi apropiaţii săi fiind convinşi că cercetătorul austriac era într-adevăr vinovat şi nu a putut trăi împăcat cu acest gând.

Adevărul era, ca aproape de fiecare dată, deasupra anticipărilor oamenilor.

Interesul în privinţa cazului Kammerer a reapărut în prejma anului 1971. Atunci, personalitatea sa a fost analizată de celebrul jurnalist şi scriitor britanic Arthur Koestler.

Acesta căuta material documentar pentru noua sa carte, intitulată "The Case of the Midwife Toad", în care analiza viaţa şi lucrările lui Kammerer.

Arthur Koestler s-a întâlnit, aşadar, cu asistentul personal al lui Kammerer. Pe măsură ce omul îşi rememora faptele, a izbucnit în lacrimi de regrete şi a mărturisit adevărata dimensiune a cazului. I-a dezvăluit lui Koestler faptul că el se afla la originea dezastrului. El a fost cel care, la ordinul unui grup de savanţi cu orientări darwiniste extreme, dăduse foc laboratorului, şi înlocuise ultima broască cu noua "creaţie", cea căreia îi injectase tuş în deget...

Viaţa unuia dintre cei mai marcanţi biologi de la începutul secolului XX s-a sfărsit răpusă de invidia, răutatea, orgoliul şi obtuzitatea colegilor săi de breaslă.

Kammerer a marcat ştiinţa şi prin faptul că a fost adevăratul descoperitor al moştenirii epigenetice non-Mendeliene. Mecanismul prin care moştenirea epigenetică este nimic altceva decât modificarea pe cale chimică a ADN-ului, care poate fi transmis ulterior generaţiilor imediat următoare.

O altă pasiune a lui Kammerer consta în colectarea şi studierea coincidenţelor. A publicat cu această ocazie un volum intitula "Das Gesetz des Serie"-Legea Seriilor. Volum în care a adunat circa 100 de anecdote asupra coincidenţelor. Acelaşi volum a stat mai târziu la formularea teoriei sale cu privire la Serialitate.

Austriacul a declarat că toate evenimentele sunt interconectate prin valuri succesive de serialitate. Alber Einstein susţinea că ideile lui Kammerer sunt "cel puţin interesante şi în niicun caz absurde", iar Carl Jung a făcut numeroase trimiteri la personalitatea lui Kammerer în scrierile sale despre sincronicitate.

Totuşi cea mai şocantă referinţă la adresa acestei victime a orgoliului dictatorial ştiinţific ne parvine tot prin intermediul lui Koestler. Acesta susţine că într-o seară în care lucra la cartea sa care prezenta cazul profesorului austriac, la un moment dat, fantoma lui Kammerer i-a apărut în faţă şi l-a privit lugubru zicându-i doar atât:

"Ţi-am spus eu că sunt nevinovat..."