O inegalitate greu de reparat

In clipa de fata nu exista nicio dovada a transmiterii ereditare a aptitudinii pentru de­pen­denta. Si asta nu pentru ca oamenii de stiinta n-ar fi cautat-o. Incepand din anii ’90, numeroase studii au fost orientate tocmai in acest sens, in mod deosebit cele privitoare la alcoolism. Totusi, de fiecare data cand cercetatorii au pretins ca ar fi pus mana pe va­riatia genetica direct responsabila, rezultatele n-au reusit sa convinga comunitatea stiintifica. Desi toate substantele actioneaza asupra creierului si provoaca o descarcare de dopamina in circuitul neuronal asa-numit al recompensei, ele nu o iau toate pe aceleasi trasee.

Acest fapt le confera specificitatea si potentialul de dependenta mai mult sau mai putin subliniat. In functie de drog, comportamentul dependentei se instaleaza mai mult sau mai putin rapid, plecand de la un consum ocazional si terminand cu unul problematic, care produce dependenta. Progresia, natura si gravitatea pagubelor/daunelor fizice, psihice si sociale sunt asadar legate de periculozitatea specifica produsului respectiv si de capacitatea lui de a provoca dependenta.

• „Harta limbii” care ne-a fost arătată în copilărie este complet greșită. Iată de ce!
• „Pânzele de păianjen” gigantice de pe Marte conțin structuri pe care oamenii de știință „nu le…

EXPERTS

Dependentii de acasa
Suntem un popor de stre­sati. Deci oricand suscep­tibili sa ne cautam refugiul in alcool, in calmante si in multe pachete de tigari. E adevarat ca stupefiantele sunt interzise prin lege, dar daca faceti o plimbare, seara, prin curtile liceelor bucurestene, e imposibil sa nu zariti cate o seringa folosita aruncata la repezeala langa gard. In anii 2000-2002, prevalenta nu era deloc scazuta in comparatie cu celelalte tari ale Europei. Eram chiar pe unul dintre locurile fruntase la consumul de heroina la varste mici (varsta de debut era 11 ani), la frecventa recaderilor dupa curele de dezintoxicare si nu stateam prea bine nici la decesele prin supradoza.

Studiile noastre au aratat ca toxicomanii provin din toate categoriile sociale: de la cei mai saraci – care fura de pe strada si devin dealeri la randul lor pentru a-si asigura doza zilnica –, pana la cei mai bogati, care-si dau juma­ta­te din avere pe droguri, iar cealalta jumatate pe cure de dezintoxicare. Am participat intre anii 1998-2002 la un studiu desfasurat de Institutul de Sanatate Publica Bucu­resti in universitati si licee, eu ocupandu-ma de lotul de tineri toxicomani internati in centrul de dezinto­xi­care din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Al. Obre­gia“. Timp de un an, am facut vizite sapta­ma­nale in acest centru, am vorbit cu pacientii, i-am vazut in niste momente cumplite, le-am ascultat povestile. Am fost foarte impresionata si cred ca ar trebui sa luam mai in serios cu totii aceasta problema, pentru ca, dincolo de statistici, drogurile reprezinta o amenintare cat se poate de reala.

Dependentele exista de cand lumea si pamantul. Natura umana nu s-a schimbat prea mult: dintotdeauna s-au aflat printre noi indivizi mai „slabi de inger“, care nu pot functiona fara ceva de care sa se agate. Acel „ceva“ poate fi orice: un drog, un joc de noroc, un joc video, mancarea, sexul – dupa cum e moda vremii. Toate dependentele sunt periculoase, deoarece ingradesc libertatea individului: un dependent nu mai e stapan pe viata lui, pe care i-o controleaza acel „ceva“ de care e dependent. Si de aici se poate ajunge la situatii dramatice: intoxicare, izolare, alienare, deces prin supradoza sau prin suicid. Nu criteriile de diagnostic construiesc patologiile; exista un anumit teren de care se lipesc dependentele, iar consecintele variaza de la individ la individ, in functie de experientele fiecaruia.