Intoarcerea dinozaurilor

Dintre toate creaturile preistorice, cu siguranta interesul cel mai larg este suscitat de catre dinozauri. Ne fascinea­za dimensiunile lor gigantice, for­me­le ce ies din tiparele cu care ne-au obisnuit vietuitoarele contemporane noua si care par a rasari uneori din fantezia unor ilustratori de benzi desenate stiintifico-fantastice.

Aceasta fascinatie este insa si produsul publicitatii de care au beneficiat animalele cu pricina – incepand de la benzi desenate in care calatori in timp il infrunta pe Tyrannosaurus rex sau de la romane stiintifico-fantastice ai caror eroi sunt amenintati de dinozauri ori de rudele lor zburatoare, pterozaurii, pana la superproductii cinematografice precum seria Jurassic Park a lui Steven Spielberg.

Ramane insa o intrebare importanta (si care a fost pusa pe forumuri de numerosi spectatori ai Jurassic Park-ului): este, sau va fi in viitorul apropiat, posibila obtinerea de material organic apartinand dinozaurilor – si pastrat timp de peste 65 de milioane de ani – care sa permita o operatie de inginerie genetica asemeni celei prezentate in Jurassic Park?

Mult timp, raspunsul la aceasta intrebare a fost considerat a fi un net NU. Cercetari recente insa par sa arunce o lumina noua asupra dinozaurilor, in latura lor de animale in „carne si oase“. „Oase fara carne” Una dintre axiomele paleontologiei (ramura de stiinta care se ocupa cu descoperirea si studiul resturilor de organisme din trecutul Pamantului) spune ca doar o foarte-foarte mica parte din totalitatea organismelor care au trait in imensitatea de timp ce incepe acum 3,8 miliarde de ani (momentul din care, cel putin in stadiul actual al cunostintelor, putem vorbi despre existenta vietii pe Terra) va putea fi descoperita vreo­data.

Motivele acestei „cenzuri“ importante sunt lesne de inteles. Si cu cat animalele preistorice au trait mai demult, cu atat sansele pastrarii chiar si a resturilor cele mai rezistente scad vertiginos. Iar dinozaurii (in afara acelor bijuterii multicolore pe care le numim, din ignoranta obisnuinta, „pasari“) au disparut de mai bine de 65 de milioane de ani...

Dinopasari Archaeopteryx, ale caror prime exem­plare de schelete invelite de penaj au fost descoperite in anii 1850-1870, in carierele de calcar litografic de varsta jurasica (155 de milioane de ani) din Bavaria, reprezenta, pentru din ce in ce mai multi cercetatori, dovada existentei unor legaturi de inru­dire-descendenta intre dinozauri si pasari. Cu toate ca persista controverse serioase asupra acestui subiect, paradigma acceptata in acest moment de majoritatea cercetatorilor sustine ca dinozaurii (mai precis un anumit grup de dinozauri pradatori, asa-numitele theropode) sunt stramosii pasarilor.

Acesta este motivul pentru care multi cercetatori considera ca dinozaurii nu au disparut, ci sunt inca printre noi – sub forma pasarilor. Asemanarile morfologice la nivelul scheletului sunt izbitoare – de fapt, unele dintre scheletele de Archaeopteryx cunoscute au fost catalogate mai intai drept theropode de talie mica. Insa pasarile, inclusiv Archaeopteryx, pareau sa dispuna de ceva in plus, ceva ce le facea pasari si nu doar simple reptile: penajul.

Dinozaurii erau doar niste reptile „cu upgrade“, nimic mai mult. Pana cand, in urma cu ceva mai mult de 10 ani, depozitele Cretacic inferioare din nord-vestul Chinei au inceput sa furnizeze tot mai multi dinozauri tipici – dar prevazuti fie cu o cuvertura integumentara rudimentara (ca la Sinosauropteryx sau Beipiaosaurus), fie chiar cu un penaj dezvoltat, bine individualizat (Caudipteryx, dromaeosauride).

Alte descoperiri, in principal din Desertul Gobi, sugerau ca unele modele de comportament considerate tipic aviene (de exemplu clocirea oualor) aparusera deja la stramosii lor theropozi. Specimene extrem de bine conservate, in medii hiperprotective, au pastrat impresiuni ale corpului moale si au demonstrat existenta unor creste, guse, spini dermici, contribuind la detalierea aspectului exterior al dinozaurilor. Alte specimene, inca si mai norocos conservate, au fost descrise ca prezentand im­presiuni ale organelor interne – ficat, tract digestiv, chiar si inima si sistem circulator.

Cu fiecare nou element, spectaculos in sine, care se adauga, dinozaurii prindeau viata. De fapt, forma, caci viata in sine inca lipsea. Va fi posibila clonarea? Insa dezvoltarea metodelor de investigatie biochimica si utilizarea lor in paleontologie au facut posibil si acest ultim pas. (De remarcat, totusi, ca primele rapoarte asupra identi­fi­carii unor resturi de tesuturi moi in oase de dinozauri dateaza de peste 40 de ani! Ele au ramas insa izolate si nediscutate pana la avalansa noilor descoperiri.)

Studiul aprofundat al unor ramasite de dinozauri aflate intr-o stare de conservare exceptio­nala a relevat „supravietuirea“ unor componenti organici in interiorul oaselor. Echipele de cercetatori conduse de Mary Schweitzer sau R. Pawlicki au utilizat diferite procedee analitice de extragere/identificare a materialului organic eventual conservat, de la analize imunohisto­chimice, sau de spectrometrie si spectroscopie de masa, pana la investigatii prin microscopul electronic, iar rezultatele au fost de-a dreptul surprinzatoare. Au fost identificati diversi compusi organici, inclusiv proteine de tipul keratinei (ce alcatuieste azi penele pasarilor), in structuri asemanatoare penelor la theropodul Shuuvuia din Mongolia, ori de tipul colagenului (principalul component organic al oaselor) la Tyrannosaurus rex din Statele Unite.

Totodata, au fost identificate structuri inca flexibile, tubulare, ce reprezinta cel mai probabil vase de sange, structuri colorate in rosu-brun ce ar putea reprezenta celule rosii din sange si, in final, marea surpriza – structuri membranoase, ce reprezinta probabil celule (osteocite – celule ce intra in alcatuirea tesutului osos). Surpriza cea mai mare a acestor cercetari este descoperirea unor continuturi in interiorul presupuselor osteocite (fapt ce sugereaza ca, oricat de improbabil ar parea, inclusiv continutul intracelular se poate conserva pe perioade de cateva zeci de milioane de ani); exista insa si raportari, inca neconfirmate, ale descoperirii de urme de ADN in osteocite! Iar metodele analitice aruncate in batalie, din ce in ce mai sofisticate, promit descoperirea unor noi detalii, unor noi elemente de tesuturi moi si poate, cine stie, chiar izolarea unor secvente de ADN – lucru considerat daca nu de domeniul fanteziei, cel putin extrem de improbabil acum 10-15 ani, in timpul marii efervescente produse de Jurassic Park.

Este – sau va fi – deci posibila clonarea unor monstri preistorici? Raspunsul suna, in mod definitiv, DA, iar recentele studii efectuate asupra unor exemplare de mamuti congelati in permafrostul siberian arata si directia in care vor evolua aceste studii. Este posibila clonarea – readucerea la viata – a dinozaurilor? In cazul acesta, lucrurile sunt mai putin certe, iar raspunsurile date de specialisti – inca ambigue. Dar, in orice caz, mult diferite si mai optimiste (chiar daca in mod rezervat) decat cu un deceniu in urma.

Foto: Discovery

FACTS

---

Schimbare de imagine
»Primii dinozauri descoperiti si descrisi de catre oamenii de stiinta la inceputul secolului al XIX-lea erau reprezentati prin oase fragmentare. In momentul in care denumirea de Dinosauria a fost folosita pentru prima data, de naturalistul britanic Richard Owen (in 1842), savantul se referea la un grup eterogen, de (doar!) trei genuri, Iguanodon, Hylaeosaurus si Megalosaurus, toate reprezentate prin cateva resturi scheletice izolate.

»In paleontologia vertebratelor si in anatomia comparata, epoca era dominata de figura autoritara a anatomistului francez Georges Cuvier, care sustinea ca „dintr-un singur os se poate reconstitui intregul animal” (si, spre cinstea lui, dovedise ca acest lucru este posibil, pe seama numeroaselor resturi de mamifere fosile descoperite in carierele de piatra si gips din jurul Parisului). Insa resturile de „dinozauri“ le dadeau de furca lui Cuvier si colegilor lui: din cate puteau ei sa isi dea seama, acestea proveneau de la reptile, dar de la niste reptile care, in multe privinte, semanau mai curand cu mamiferele sau cu pasarile. In plus, ramasitele descoperite sugerau existenta unor animale de dimensiuni gigantice, mult mai mari decat orice reptila cunoscuta (in acel moment, dar si in prezent).
Asta era de fapt singura justificare a includerii lor intr-o grupa aparte de animale preistorice, pentru care Owen a ales numele, extrem de potrivit, de Dinosauria (ceea ce inseamna „soparle teribile“). Iar prima reconstituire executata la scara mare si adusa in atentia publicului (a lui Waterhouse Hawkins, expusa la Crystal Palace, Londra, 1858) asa le-a si prezentat: niste giganti proveniti parca din incrucisarea unor soparle cu rinoceri!

»Odata cu trecerea timpului, noi descoperiri in materie de dinozauri au aparut continuu, inclusiv schelete intregi, iar oamenii de stiinta au inceput sa aiba o idee mai exacta asupra felului in care aratau aceste animale. Paradoxal, cu cat apareau descoperiri mai multe si mai complete, cu atat devenea mai dificila interpretarea acestora prin referire la sistemul zoologic rigid al vremii, care recunostea doar grupe net distincte de „reptile“, „pasari“ si „mamifere“. Iar dinozaurii nu se incadrau cu usurinta in nici una dintre aceste categorii – in mod definitiv, erau reptile, dar niste reptile care „rezolvau numeroase probleme de anatomie functionala si fiziologie intr-un mod tipic mamalian sau avian“, cum spunea Fr. Nopcsa, unul dintre cei mai mari paleontologi de vertebrate ai inceputului de secol XX, descendent al unei familii nobiliare din zona Hategului.

Si dinozaurii continuau sa fie reprezentati drept reptile mai ciudate, in mod definitiv supradimensionate, care se deplasau prin tarare si aveau sange rece. Scheletele lor, impresionante, incepusera sa umple muzeele lumii, insa pentru oameni ei au ramas doar niste animale vag familiare, spectaculoase, dar fara consistenta – „doar oase, fara carne“.

»Lucrurile insa aveau sa se schimbe hotarator la inceputul anilor 1970. In acea perioada, acumularea unor uriase cantitati de material de studiu a permis un salt calitativ important in intelegerea acestor animale preistorice: voci disparate au inceput sa sustina ca dinozaurii erau mai mult decat simple reptile supradimensionate, fara a putea fi insa asimilate mamiferelor sau pasarilor; erau pur si simplu altceva, ceva ce nu avea corespondenta in lumea animala actuala.

O a treia, alta cale.
Importanta acestei perioade de intensa emulatie stiintifica, dar si dificultatile intampinate de noile idei au fost sintetizate foarte potrivit de titlul unei carti a lui Robert T. Bakker: Dinosaur Heresies – Dinosaur Renaissance. Parerile divergente in raport cu conceptia stiintifica unanim acceptata, „eretice“, exprimate de unele voci izolate, au razbatut, au izbandit si au ajuns sa dea nastere unei adevarate revolutii, unei „Renasteri“ a dinozaurilor, iar imaginea pe care o aveam despre acestia s-a schimbat fundamental. Dinozaurii nu mai erau priviti ca niste soparle supradimensionate, ci ca animale „cu sange cald“ si metabolism intens, active, cu inteligenta ridicata, traind in grupuri cu complexe structuri sociale si ingrijindu-si puii. In anumite privinte, insa, in principal prin aspectul exterior, al pielii, erau totusi categoric reptiliene.

Sunt dinozaurii pe care ii cunoastem cu totii din Jurassic Park, cei care au fost clonati pornind de la materialul genetic extras din parazitii lor mezozoici. In fapt, insa, dinozaurii continuau sa fie niste schelete ambulan­te, pe care oamenii de stiinta asamblasera (in mod judicios si argumentat, e drept) organe, muschi si piele. Dar acestea nu fusesera inca descoperite, iar lumea stiintifica inclina a crede ca nici nu vor fi vreodata in mod concret. Timpul si factorii distructivi pareau sa isi fi facut treaba cu prisosinta. Dinozaurii erau niste manechine – cu forme credibile, dar incremenite. Materia organica lipsea, viata insasi lipsea. Deocamdata… Ce ramane dintr-un animal?
»Dupa moartea unui organism, sansele de conservare a resturilor sale sunt infime. Conditiile fizico-chimice (umiditate, aer, curenti, acizi humici etc.) sau biologice (bacterii, organisme necrofage) conlucreaza in sensul distrugerii acestor resturi, iar succesul actiunilor distructive concertate este cu atât mai sigur, cu cat rezistenta opusa de resturi este mai mica.

Astfel, sansele cele mai mari de conservare le au ramasitele rezistente, mineralizate (cochiliile, oasele, dintii), in timp ce tesuturile pur organice, „moi“, sunt distruse extrem de repede. Asa se explica de ce expozitiile geologice prezinta doar cochilii sau schelete „pietrificate“, fosilizate, iar nu exponate spectaculoase, cu muschi, piele si par (sau pene), de tipul celor cu care ne incânta sectiile de zoologie ale muzeelor de stiintele naturii.

Reinvierea dinozaurilor
Punctul de pornire al seriei Jurassic Park (sau al romanului cu acelasi titlu al lui Michael Crichton, care a stat la baza scenariului) este o idee demna de imaginatia unui scriitor sci-fi: oamenii de stiinta, cercetand mostre de chihlimbar din Mezozoic (perioada cuprinsa intre acum 248 si acum 65 de milioane de ani, adica „Evul Mediu“ al istoriei Paman­tului) care conservau insecte, reusesc sa identifice si sa extraga materialul genetic (secvente de ADN) al unor specii de dinozauri din... sangele consumat de tantarii care au parazitat monstrii mezozoici.
.
Materialul genetic recuperat le permite cercetatorilor sa reconstituie genomul dino­zaurilor, iar pornind de la acesta, sa cloneze si deci sa readuca la viata fiinte care au disparut in urma cu mai bine de 65 de milioane de ani. In final, acestea, inchise intr-un exotic Safari-Park, ajung sa evadeze si astfel incep aventurile eroilor seriei