ULTIMA CARTE PE CARE AM CITIT-O: Harun Si Marea de Povesti

E vorba, daca doriti, despre un manifest pentru saracia Pamantului,
o oda a aritmeticii din spatele poeziei, un elogiu al abacului in detrimentul lirei. Acum, la vremea cand nu mai citesc povesti nici macar pentru fiul meu, mi-am amintit de inspaimantatorul personaj parcurgand o carte splendida, pe care o credeam cu totul altceva decat ma avertizase titlul ei: Harun si Marea de Povesti, a lui Salman Rushdie. Scriitorul, din stirpea Seherezadei, dar mutat o vreme pe insula lui Lewis Carroll, isi incepe volumul asa: ne aflam „in tara Alifbay, un oras trist, cel mai trist dintre toate, asa de devastator de trist, ca isi uitase propriul nume“. Aici traieste Rasid Khalifa, supranumit Noianul de Cuvinte sau Sahul de Bla, a carui veselie e vestita in intreaga metropola. Iar veselia ii provine din faptul ca e o nesecata sursa de povesti. Omul poate sa povesteasca la nesfarsit, sculat din somn sau ziua in amiaza mare, asa ca politicienii se bat pe povestile lui, iar localnicii se inghesuiesc sa le asculte. Tristetea duce insa la disparitia cuvintelor si exact asta i se intampla lui Rashid atunci cand sotia lui fuge de acasa. Tristetea ca a fost parasit il face pe Rashid sa-si piarda sirul vorbelor si sa nu mai poata nascoci istorioare, asa ca il trimite pe fiul sau, Harun, la locul fermecat unde se afla izvorul tuturor povestilor. Aici afla de la Morsa ca „atat in povesti, cat si in viata, finalurile fericite sunt mai rare decat isi imagineaza de fapt oamenii. Aproape ca sunt exceptia, nu regula.“ Ei bine, si cartea lui Rushdie are un final cat se poate de fericit: darul povestilor va reveni acolo unde ii este locul – pe buzele oamenilor care au nevoie de imaginatie ca de aer –, demonstrand inca o data ca insasi regula, numita Propp sau altfel, este nimic altceva decat o exceptie.

Harun si Marea de Povesti
Salman Rushdie
Editura Polirom, 32,95 lei