Mesia va veni din California

Un alt motiv este faptul ca Richard Kelly a transformat o satira sociala intr-una politica iar un film avangardist care ia in ras razboiul, Apocalipsa si lupta pentru “libertatile civile” are sanse ori sa fie atat de avangardist incat mesajul sa cada pur si simplu de pe cal ori sa livreze mesajul intr-un mod in care publicul nu va mai avea chef de el.
 
 “Southland Tales” este, asa cum l-a descris insusi creatorul sau, “un hibrid intre genuri”, combinand scenarii logice cu medii suprarealiste si personaje fanteziste, o productie post-moderna situata poate inaintea timpului sau si a mentalitatilor. Conceptul-cheie este sfarsitul lumii, un sfarsit viu colorat, impachetat in plastic si decorat cu tot felul de chitibusuri.
 
Prin poveste se invart pe rand staruri porno, polisti, senatori, staruri de cinema, savanti nebuni si neo-marxisti, printre care, nu intamplator, se gaseste si Mesia. E usor de anticipat ca o astfel de poveste sa alunece foarte usor inspre ceva pe atat de nou pe atat de greu de digerat pe parcurs. Inafara faptului ca se intinde pe un interval mai lung de doua ore, filmul lui Kelly este o sinteza din surse de inspiratie dintre cele mai diverse, printre care se numara “Pulp Fiction”, “Brazil”, “Dr. Strangelove” si opera lui Andy Warhol.
 
Apocalipsa e livrata intr-o cheie pop, este “contemporaneizata” mai mult decat si-ar fi inchipuit oricine altcineva. Elementele lumii din care ne hranim in prezent sunt active si aici, starurile de cinema sunt prezente in poveste exact pentru ceea ce sunt, vedetele porno si senatorii participa la sfarsitul lumii creand un scenariu, oricat de ciudat ar suna, oarecum credibil. Este apocalipsa anului 2008, asa cum il traim acum, rupta de scenariile biblice si adusa in epoca Internetului si a transmisiunilor live. Este renasterea elementelor care au adus lumea unde este acum si apogeul creatiilor “erei tehnologice”. Este implozia culturii si politicii actuale, prabusite amandoua intr-o nota mistica, usor ieftina, care reclama insa sensurile si profetiile in cotidianitatea noastra.
 
Desi s-au facut referiri la Southland Tales ca fiind “doua ore si douazeci si cinci de minute de porcarie abstracta”, filmul trece neimpiedicat pe langa aceste doua atribute. A spune ca este o porcarie inseamna a ignora toate detaliile si finele intentii ale regizorului, a nu avea bunavointa de a lega intre ele bucati aparent incoerente. A spune ca este abstract este o ratare a insusi scopului, pentru ca oricat de nebuna ar fi plimbarea, sfarsitul ii reda coerenta si bine-meritatul sens.
 
Iar meritul lui Kelly este de a-si fi planuit povestea pana in cele mai ascunse si indepartate puncte, distribuind actorii exact pentru ceea ce sunt si integrand excelent excentricitatea personajelor, ceea ce nu poate sa semnifice decat o bila alba. Punctele in care filmul lui Kelly nu functioneaza ar putea sa indemne pe multi sa-l abandoneze cu mult inainte de sfarsit. Si poate ca tocmai aici este cea mai mare vina a acestei productii: exista destul de putine twist-uri pe parcurs care sa trezeasca puterea de anticipare si nerabdarea, chiar si din partea cinefililor inraiti.