Delincventii juvenili si familia nevinovata

Osciland fin intre horror si thriller desi elementele primului gen sunt oarecum absente, “Funny Games” aduce pe ecrane teroarea in sensul ei originar. Nimic supranatural, demonic sau inexplicabil de vazut aici. Dimpotriva, autorii “terorii” sunt doi adolescenti sociopati care cunosc pe de rost manualul bunelor maniere, imbracati elegant si plictisiti “de moarte”: doi “dandies” cu intentii criminale. 

Povestea filmului nu e in sine nici noua, nici ultra-exploatata: o familie obisnuita care se retrage pe proprietatea de la malul unui lac este tinuta ostatica timp de 24 de ore, sub premisa unui pariu potrivit caruia niciun membru nu va mai fi in viata a doua zi dimineata. Pornind de la un pretext banal, cei doi pustani burghezi care nu par a avea cu ce anume sa-si umple noptile hotarasc sa se distreze pe seama emotiilor si spaimei incercate de tata, mama si copil. De-aici incolo, glume macabre, lovituri brutale, mici distractii psihotice si un ritm lent care se indreapta inevitabil catre bataia finala.

 Exista in “Funny Games U.S.” ceva autentic german: violenta tratata detasat, ca obiect in sine, avand propriul sau cadru si propriile sale metode. Violenta e distractiva, pare sa spuna regizorul. N-avem nevoie de sange pe pereti si capete crapate, de masti, topoare, tipete si fete impiedicate care gonesc prin padure pentru a insufla teama ci doar de o situatie care are un potential maxim de realitate. O situatie care sa faca publicul sa se intrebe serios: “Daca as fi fost eu?”

Desi sufera de defecte destul de grave in ceea ce priveste rationalitatea constructiei, lucru ilustrat cel mai bine prin deciziile aproape stupide care conduc familia cu pricina catre deznodamantul dezastruos, filmul pare a se si sluji de acestea pentru a demonstra inevitabilitatea tragediei. Alcatuit pas cu pas, intr-un ritm care ajunge sa para obositor de lent, Funny Games reuseste sa instaureze o stare de tensiune care creste incet dar sigur. Mizand parca pe motivul labirintului, care ascunde in fiecare pliu o posbila iesire sau doar un alt pliu, o alta cotitura, ingredientul care pastreaza unitatea filmului este speranta intr-un sfarsit in care biruie forta binelui. Aici intervine insa din nou Michael Haneke si sadismul sau german. Nu exista happy end, n-a existat niciodata si nici nu-si are locul. Situatiile de acest gen se termina prost si tocmai asta vreau sa vedeti, pare din nou sa ne spuna clar si raspicat. In fapt, ne-o spun chiar actorii: “Tineti cu ei? Vreti sa-i vedeti ca scapa? De ce?”

 Privelistea oferita de Funny Games a fost, pentru multi, de nesuportat. In speta publicul degustator de finaluri de basm a ramas poate, cu un gust amar timp indelungat. Iar marturiile spectatorilor care au rezistat atesta si ele o indispozitie stranie in urma vizionarii filmului. Asemanator pe alocuri cu “Portocala mecanica” dar mult mai putin inteligent si avand un mesaj nici pe departe la fel de sofisticat, “Funny Games” lasa in urma senzatia a ceva ce ti-ai fi dorit sa nu vezi. Ca merit cinematografic, impactul e incontestabil. Ca experienta, astfel de “jocuri” raman rezervate doar celor cu stomacul tare.