…in Evul Mediu

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La mai bine de jumatate de mileniu de la finalizare, catedrala Santa Maria del Fiore din Florenta il impresioneaza profund pe omul modern, chiar si in conditiile in care acesta are simturile adanc tabacite de tot ceea ce inseam­na superinflatie de imagine, de la filme horror la jocuri video si chiar la pornografie hard core. Dar pentru a te bucura de aceasta experienta mistic-crestina trebuie sa alegi, odata aflat in fata catedralei, traseul corect. Exteriorul, desi monu­men­tal si proiectat de cei mai mari arhitecti pe care i-a avut Florenta in­ce­pand cu 1296, an in care Arnolfo di Cambio facea primele planuri, este de­za­ma­gitor azi. Si asta pentru ca sase veacuri mai tarziu, pe la 1871, s-a ga­sit un arhitect dezastruos, Emilio de Fabris, care sa o reconstruiasca pe gus­tul vre­mii respective: cu ornamente ex­cesive din marmura roz si verde-ou de rata, astfel incat bazilica renas­cen­tista pare acum un tort de bezea usor gretos.

Asadar, dupa ce dai roata catedralei si dupa ce iti rupi gatul incercand sa-i surprinzi inaltimea (115 metri), e timpul sa faci primul pas initiatic: patrunzi printr-o mica usa laterala in zidul imensei constructii. Usa se inchide in urma iar ochii se obisnuiesc greu cu intunericul. (Evident, acum, cand acest labirint a fost introdus in circuitul turistic, au fost montate becuri electrice, dar in Renastere singurele surse de lumina ramaneau micile fante practicate in zid si tortele.) Si incepi sa urci o scara ingusta si intortocheata. Ce metafora mai potrivita pentru viata, in filosofia crestina, decat acest urcus ingust, sinuos, cu putine momente in care zaresti lumina Soarelui? Sa nu uitam ca in Evul Mediu, pentru marea majoritate a oamenilor, viata era intunecata, scurta si grea.

Dupa ce urci zeci de metri pe verticala prin zid, iesi, pe o alta usa, direct in domul catedralei. La capatul tunelului stramt, asupra ta se revarsa un spatiu larg incredibil. Esti suspendat deasupra Pamantului si scaldat in lumina feerica a vitraliilor. Te afli intr-o galerie ingusta, marginita de o balustrada de piatra care inconjoara ca un inel domul prin interior. Privesti in sus si inlem­nesti. Pe intreaga suprafata a imensei cupole (3.600 de metri patrati) este pictata Judecata de Apoi. Diavoli uriasi si hidosi ii chinuiesc pe pacatosi, care cad dramatic in focurile Gheenei.

Pentru florentinul de la mijlocul anilor 1500, cand Giorgio Vasari si Federico Zuccari au finalizat pictura imensei bolte, imaginea tre­bu­ie sa fi fost cutremuratoare. Este cutre­mu­ratoare inca si pentru crestinul de astazi, ceva mai dezinvolt in fata lui Dumnezeu si oricum ghiftuit cu ima­gini socante. Dar italienii de acum jumatate de mileniu trebuie ca ieseau substan­tial modificati sufleteste de imen­sele fresce. Ridici ochii si in al doilea sir de picturi vezi Imparatia Drep­tilor, cu Dumnezeu-Tatal ascul­tan­du-i pe sfinti si pe ingeri.

Privesti in jos, peste balustrada, si vezi interiorul catedralei: oamenii dinauntru par niste furnici nevolnice, neinsemnate, usor de strivit. Inca un mesaj referitor la dimensiunea proprie in imensul univers divin pentru privi­torul deasupra caruia diavolii uriasi ii perpelesc pe pacatosi. Urci mai sus in dom, intr-o alta galerie-inel, situata deasupra primeia, pentru a te cufunda din nou in imensele imagini biblice. 

Si apoi, la final, urmeaza mesajul sperantei, afirmarea suprematiei si perfectiunii lui Dumnezeu. Din interiorul cupolei, iesi in afara ei, pe acoperis, intr-o alta galerie. Te afli la 115 metri de sol si in jur zaresti tinutul Toscanei: dealuri molcome, cand verzi, cand de un cenusiu bland, dat de livezile de maslini. Cer albastru, soare. Frumusete creata de Divinitate, datatoare de speranta. Perfectiune. Drumul inapoi prin labirintul din zid aproape ca nu mai conteaza.

Experienta a fost coplesitoare: mai intai viata, marcata de chinul urcusului printr-un spatiu inospitalier. Apoi, adevarul crestin: Judecata si recompensa Raiului sau a Iadului, pe masura purtarilor in scurta existenta pamanteasca. Iar la final, contemplarea minunii creatiei lui Dumnezeu, cel ce le-a daruit florentinilor frumusetea peisajelor toscane. Maestrii Renasterii au stiut sa povesteasca perfect cu piatra, mortar si ceva vopsele.

Foto: Reuters, Guliver