Prima pagină Travelling

Mali, tara Hipopotamului

Florin Iorganda, Tientan Ling 05.02.2007 | ● Vizualizări: 583
Mali, tara Hipopotamului     Mali, tara Hipopotamului + zoom
Galerie foto (15)

A traversat Mali de la est la vest si s-a straduit, atat din interes personal, cat si din curiozitate jurnalistica, sa descopere adevarata schim­bare la fata a Africii, nu intotdeauna benefica pentru locuitorii sai. In cele ce urmeaza, Florin Iorganda ne dezvaluie felul cum arata "Hipopotamul"(asa se talmaceste numele acestui taram in limba bambara).

Aruncand o repede ochire asupra Mali-ului, l-am putea defini drept un creuzet incipient al modernizarii intregii Sahare. Insa, in afara cartierelor in care locuiesc proaspetii imbogatiti, fosta colonie franceza situata in sud-vestul marelui desert ramane tributara istoriei stravechi si geografiei potrivnice. Amandoua au modelat si inca modeleaza dramatic viata si economia locului.

Cu toate semnele de modernizare, daca iesi de pe drumurile principale, descoperi ca oamenii din Mali isi mai pastreaza inca inocenta primara, nepervertita de pizma, de egoism si de domnia banu­lui. Descoperim aceste caracteris­tici inclusiv prin/in dans si muzica, ambele cu adevarat sublime. Fara a avea faima lui Rokia Traore, cantareti precum Amadou et Mariam si Bou­bacar Traore au reusit sa spuna pu­blicu­lui european povestea Saharei intr-un mod simplu si emotionant, utilizand de cele mai multe ori instrumentele traditionale ale neamului lor.

Gao.
Oras care in urma cu sapte secole era capitala Imperiului Songhai si monopoliza o mare parte a comer­tului sahelian, Gao este in prezent un mic port la fluviul Niger, care si-a trait de multa vreme zilele de glorie. Ex­cep­tand animatia portuara specifica, singura atractie demna de luat in seama aici este mausoleul Askia, construit in 1495 pentru a adaposti ramasitele lui Askia Muhammad Toure, unul dintre fondatorii Imperiului Songhai. Constructia piramidala din pamant batatorit sustinut de un schelet din barne se inscrie armonios in stilul sudanez, intalnit pretutindeni in sudul Saharei.

Mopti.
Malienii numesc cu mandrie Mopti Venetia Africii, insa calatorului european locul ii pare mai degraba un targ murdar, decat o destinatie turistica. Orasul se afla pe malul fluviului Niger – cale comerciala principala a Africii de Vest – si a fost secole de-a randul punct de desfacere a pretioaselor marfuri aduse din desert si imbarcate in legendarul Timbouktou.

Inclusiv astazi, pietele din port abunda in bogatii ale Saharei: sare, blanuri si piei prelucrate de mestesugarii din tribul Fulani, calebase (legume in forma de dovleac, care primesc cele mai felurite utilizari: vase, tigai, galeti) si, bineinteles, biju­terii de argint tuarege. Una peste alta, Mopti ii atrage totusi pe turistii dornici de a explora cu pirogile delta interioara a Nigerului. Chiar daca sunt mult mai sarace in vegetatie si diversitate decat bratele Dunarii, cele ale Nigerului sunt gazda unor intere­sante comunitati de pescari bozo, maiestri manuitori ai navodului arun­cat la cativa metri departare de barca.

Tara Dogonilor.
Aproape ca imi este frica sa scriu despre acest taram, pentru ca o voi face numai la superlativ, dar Tara Dogonilor merita asta cu prisosinta. Este compusa dintr-o succesiune de sate apropiate, situate la baza unei faleze imense ce se intinde pe 150 de kilometri, Bandiagara. Odinioara, peretii falezei gazduiau mici adaposturi ale pigmei­lor, care traiau din vanarea animalelor salbatice aflate in padurea de la baza falezei.

Ferindu-se din calea altor tri­buri, dogonii – originari de la vest de Bamako, actuala capitala a Mali-ului – au cucerit incet-incet inaltimile Bandiagarei, i-au alungat pe pigmei spre interiorul Continentului Negru si si-au construit locuinte in peretii abrupti, intocmai ca prede­ce­sorii lor. Agricultori din fire, dogonii au ras padurea pentru a cultiva mei, porumb si legume, alungand pentru totdeauna si animalele salbatice din acest colt de Africa. Depozitare ale unei intregi traditii mitice, in prezent comunitatile dogonilor numara deopotriva crestini, musulmani si animisti.

Djene.
Daca vrei sa vezi pe viu una dintre cele mai animate piete ale Africii, trebuie neaparat sa ajungi la Djene intr-o zi de luni: in fata celei mai mari constructii din pamant de pe glob, mii de comercianti desfac, direct pe nisip, marfuri dintre cele mai felurite: fructe din oazele nordului, bubu-uri viu colorate (vesminte brodate, din doua sau trei piese), vase de ceramica si animale vii.

Intr-un vacarm de nedescris, care incepe dis-de-dimineata, bacul care leaga mica insula de soseaua nationala este umplut pana la refuz cu atelaje care de care mai exotice si mai colorate. Deosebit de impresionante sunt aici si clipele amiezii, cand, din cauza caldurii, dar si a numeroaselor chemari la rugaciune, comerciantii abandoneaza subit piata, mergand spre locurile de reculegere.

Segou.
Este un fel de oaza de liniste si racoare in vacarmul si animatia tipice africane. Un oras cu o superba arhitectura coloniala, pusa in valoare de strazi paralele cu copaci aliniati si de gradini exotice. De partea cealalta a fluviului, la 20 de kilometri in amonte, o salba de sate pescaresti au devenit faimoase in toata Africa de Vest pentru vasele ceramice facute manual. Odata cu peisajul, se schimba si fizionomia, si limba locuitorilor: membrii tribului Bambara, majoritar in Mali din punct de vedere numeric, sunt mai zgomotosi, mai energici si cu mai multe inclinatii artistice decat exponentii altor triburi.

Vasele de lut nu sunt confectionate cu ajutorul clasicei roti a olarului, ci manual, cu migala. Aici am observat o perfecta diviziune a muncii, din structura careia, pe tot teritoriul Africii, copiii nu lipsesc. Vasele vechi sau ciobite sunt pisate, iar zgura rezultata este incorporata in masa de lut proaspat, colectat de la marginea raului. Modelarea propriu-zisa trece prin doua maini: dupa ce vasului ii este configurata forma, altcineva ii adauga buza si eventual toarta. Pentru a ajunge pe pietele rurale, care se organizeaza cu precadere lunea, sambata si duminica sunt rezervate arderii.

In batatura satului, femeile randuiesc cu grija vasele pe niste imense ruguri de paie si nuiele. Arderea are loc in aer liber, iar lucratoarele adauga treptat paie pentru a intretine flacara. Odata arse, vasele sunt trase din foc cu carlige lungi si racite in galeti cu apa ce contine coloranti naturali. Randuite cu grija in pirogi, artefactele iau calea fluviului spre Nigeria in aval si spre Guineea in amonte (la data vizitei mele, in Guineea izbucnise razboiul civil, iar satenii erau ingrijorati de posibila pierdere a clientilor de acolo).

Bamako.
Dupa un an de stat in Africa subsahariana, Bamako mi s-a parut prima aglomerare urbana care se putea numi oras in sensul european al termenului. Cel putin in partea sa centrala, capitala Mali-ului aduce cu orasele maghrebiene: strazi inguste si intens circulate gazduiesc o sumedenie de mici pravalii in care sunt oferite toate marfurile Pamantului. Din loc in loc, magazine luxoase haute couture vand valuri din pretiosul basin, din care bogatasii si sotiile lor isi croiesc vesminte.

Ase­manator matasii, un metru de basin poate costa si 100 de dolari americani, fiind unul dintre simbo­lu­rile statutului social ridicat, intr-o societate ierarhi­zata de o maniera profund medievala. Am vazut la Bamako mahalale mizere, dar si cartiere rezidentiale noi – cu nimic mai prejos decat cele din zona de nord a Bucurestiului –, unde vile somptuoase sunt inconjurate de piscine si gradini exotice.

Am descoperit in familia maliano-sene­galeza care ne-a gazduit si in prietenii lor o generatie liberala, cu un adanc respect pentru religie si traditii, dar si cu o mare dorinta de modernizare si de desprindere de legile tribale nescrise care guverneza invatamantul, familia si distribuirea averilor.

Drumul de la Bamako la frontiera de vest este monoton pana la intal­ni­rea cu fluviul Senegal, adapostind la Kayes ultimul dintre forturile con­strui­te de francezi la inceputul colonizarii. Dar despre toate acestea in episodul urmator, dedicat Senegalului si istoriei moderne a Africii.


FACTS
Traditii animiste
Ende este unul dintre zecile de sate dogone care au stat timp de 500 de ani cocotate pe peretii falezei Bandiagara. Animistii dogoni pastreaza inca vii povestile ancestrale ale tribului, care spun ca animale mitice au ajutat comunitatea de-a lungul secolelor in lupta pentru supravietuire.

Crocodilul si sarpele i-au protejat pe localnici la traversarea mlastinilor ce margineau fluviul Niger, pe vremea cand fugeau din calea vanatorilor de sclavi, motiv pentru care cele doua animale au un loc de seama in panteonul tribului. Hogonul, liderul spiritual al satului, invoca animalele sacre la fiecare ceremonie si le cere protectie in schimbul sacrificiilor aduse.

Indeletnicirile dogonilor
Satele din vale au o organizare similara celor de pe coline: granarele perfect paralelipipedice, cu acoperisuri din paie, delimiteaza margi­nile curtii, iar casele de pamant sunt cubice si lipsite de ferestre. Aceleasi granare au fost construite si in jurul asezarilor durate la mijlocul falezei, pentru a-i feri pe locuitori de fiarele salbatice.

Cu toate ca am trecut prin zona la sfarsitul sezonului secetos, intreaga comunitate muncea de zor la gradinile de zarzavat; apa se gaseste, in aceasta perioada a anului, la mai mult de 20 de metri adancime, iar udarea straturilor de ceapa se face gradual, in cantitati mici, cu ajutorul calebaselor sferice. Satele din centrul falezei ce se intinde pe axa nord-sud sunt cunoscute pentru fabricarea bogolanului – un material textil solid, viu colorat cu vopsele naturale, care capata destinatii diverse: de la carpete si covoare, la tricouri cu motive traditionale si la caciuli exotice.

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI