Vietnam, Fire and Ice

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Imi amintesc de un haiku: „Priveste cum casca cocosul./ Zice surdul./ In zori.” Fire and ice, vanzoleala si nemis­care, dinamism si lentoare, pietele debordand de viata din Hanoi pe de-o parte si Parcul Lenin pe de alta – enorm, inmarmurit ca un dinozaur impaiat, cu bancile lui din ciment, un loc unde pensionarii fac stretching cu incetinitorul; pe de-o parte strazile labirintice, halucinante din Saigon, nu mai late de doi metri, unde aveam sa ma ratacesc de trei ori intr-o ora, si pe de alta apa plum­burie, inspaimantatoare a fluviului Mekong care, nemiscat, pare ca asteapta sa se intample ceva.

Pe de-o parte vietna­mezii cei viteji, care i-au hartuit pe americani alungandu-i din tara, pe de alta vietnamezii care isi injecteaza opium lichefiat, nemaiavand puterea sa lupte nici macar cu ei insisi. Fire and ice. Deodata, totul in jur parca se opreste si din Mercedesul negru coboara in mijlocul pietei o mireasa cu un aer teribil de trist. Dupa ea, un june mire, de o veselie tampa, rade singur. Pare propriul sau prizonier, inchis in costumul acela negru.

Pentru o clipa am senzatia ca o vor lua catre hotelul scump in apropierea caruia trasesera. Se opresc si se uita in jur ca niste oameni care s-au ratacit sau nu stiu limba. Unul cate unul, in jurul lor se aduna alaiul de nuntasi. Nimeni nu pare sa stie drumul. Intorc capetele in stanga si dreapta, cuprinsi de stinghereala. Toti asteptam, precupetele nu-si mai striga marfa, politistii privesc spre ei cu caschetele date pe spate, zarurile jucatorilor au intepenit pe tabla de carton, Croito­rasul tine o pereche de pantaloni in mana, iar mie tocmai mi s-a terminat cardul.

Pe neasteptate, un pocnet infundat sparge linistea si peste noi toti se revarsa paiete multi­colo­re dintr-o petarda. Lumea se dezmeti­ceste brusc si incepe sa aplaude. Alaiul, in frunte cu mirii, intoarce spatele hotelului scump si o ia drept prin inima pietei, printre zoaie, tarabe si pungi, calcand peste frunzele de zarzavat amestecate cu noroi. Ca la un semn, harmalaia se reporneste. Spectacolul strazii reincepe. Chiote, tambalau, lume, viata, ce mai…

Foto: Voicu Bojan/site: www.voicubojan.com

La inceput au fost chinezii. S-au instalat comod vreme de vreo mie de ani. S-au infruptat din toate, iar la plecare au lasat, ca amintire, budismul. Apoi au venit francezii. Au avut treaba cu infrastructura, opiul, arhitectura coloniala si alfabetul. I-au scos din schema japonezii, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Japonezii voiau doar orez si carbune. Apoi s-au bagat pe fir americanii. Voiau cu orice pret victoria rapida si zdrobitoare asupra comunistilor. Vreme de aproape zece ani, au testat pe pielea vietnamezilor tot soiul de arme interzise. Au bombardat tot, cat i-au tinut curelele.

Apoi, intr-o buna zi, au plecat. Cu orgoliul ranit, au intors spatele, lasand in urma o rana deschisa. Vietnamezii, ca de obicei, au ramas locului, dar fracturati intre nord si sud. S-au batut intre ei si, in cele din urma, s-au reunificat, formand o noua natiune. Ca sa nu-si iasa din mana in materie de razboi, proaspata Republica Socialista Vietnam a invadat Cambodgia, unde Pol Pot, in numele dreptatii, isi facea de cap omorand cam un sfert din propriul sau popor. Vietnamezii au stat acolo zece ani.

Intr-un final, Pol Pot si ai sai au plecat spre nord, prin paduri, lasand in urma o alta rana deschisa si vreo opt milioane de mine antipersonal, majoritatea nedetectate pana azi. Incepand cu anii ’90, vietnamezii se linistesc in sfarsit si se pun pe renovat. Primul lucru pe care il fac – trantesc in Hanoi un mausoleu gigantic, de marmura, in dulcele stil clasic comunist. Tatuca Lenin murise in 1924, dar Unchiul Ho (Si Min), proaspat intors de la Moscova ca agent comunist, se simtea cum nu se poate mai in putere si punea la cale Liga Tineretului Revolutionar Viet­namez.

Dupa mai bine de 40 de ani, in plin razboi cu americanii, sanatatea Unchiului Ho a inceput sa dea rateuri. Atent ca de obicei, Vu Ky, secretarul sau credincios, trimisese deja la Mos­co­va, pe furis, trei medici, la speciali­zare in tehnici de imbalsamare. Azi, in 2007, in miezul mausoleului, intr-o lumina galbuie, intr-o racla de sticla, pazit de soldati inarmati pana in dinti si invaluit intr-o boare proaspata de aer conditionat, Unchiul Ho isi doarme linistit somnul de veci, in timp ce pe afara stau frumos la coada sute de turisti de toate natiile, dornici sa dea o tura solemna pe la capataiul sau.

Doua luni pe an, mausoleul este inchis, pentru ca unicul sau locatar se afla in deplasare la Moscova pentru intretinere, fapt ce ne dovedeste ca fratii rusi nu le-au spus chiar toate secretele celor trei medici vietnamezi trimisi la speciali­zare in tehnici de imbalsa­mare. Vazandu-i trupul uscativ, chipul ca de ceara si barbuta rara, am avut pentru o clipa impresia ca zbuciumata istorie a acestui popor a inghetat pentru totdeauna. Dar intre timp, afara, istoria isi facea nestingherita de cap si se tesea pe mai departe, de data asta intr-o noua urzeala. Vietnamul de azi pare un paradox controlat.

Cineva, undeva, izvorand dinspre stanga, face ceva, aparent fara sa stie ce se petrece in dreapta. Un sistem de guvernare comunist inchide ochii si se lasa cu buna stiinta subminat din interior de o economie de tip capitalist. Victoria asupra americanilor, in 1975, a generat o explozie de aroganta a liderilor comunisti, care erau pe atunci convinsi ca totul este posibil. Dar luna de miere a tinut doar vreo saptamana.