Prima pagină Maratoanele Descopera Călător de-a lungul Dunării

Călător pe Dunăre cu Opel, ziua 6. Cum i-a inspirat Dunărea pe austrieci

Mihaela Stănescu | 10.02.2014 | ● Vizualizări: 322

Ne-am continuat drumul nostru de-a lungul Dunării cu Opel Insignia şi am trecut în Austria, acolo unde fluviul nu străbate doar Viena, ci formează şi o axă majoră de-a lungul căreia s-au dezvoltat treptat căile de transport. Cum ieşi din zona Vienei, poţi urma fluviul lat şi molcom printr-o sumedenie de sate şi orăşele perfect aranjate, în stilul pe care-l vei regăsi peste tot în Austria: o biserică mai mult sau mai puţin impunătoare, cu o piaţă centrală presărată cu câteva terase cochete şi cu un centru vechi care alternează clădirile reci cu florile în culori calde de la ferestre.

La răstimp, apar şi oraşe mai mari, cu catedrale impunătoare, cum este cazul abaţiei Melk, care domină străzile medievale vesele şi relaxate.

O apă care curge molcom la Viena, dar pe care la Linz am văzut-o plină de curenţi şi agitată, în contrast major cu acest oraş sobru şi liniştit. Austriecii iubesc acest fluviu, de aceea au o sumedenie de pensiuni şi hoteluri de-a lungul său, iar bicicliştii sunt răsfăţaţi cu o pistă de biciclete care însoţeşte Dunărea pe aproape toată lungimea sa. E modul austriecilor de a se bucura de un curs de apă care i-a inspirat de nenumărate ori de-a lungul istoriei. De altfel, această alternanţă dintre cursul molcom al Dunării şi ruperile ei vijelioase de ritm a marcat, am putea spune, chiar şi caracterul acestora.

Iată, se regăseşte această trecere de la lin la năvalnic în cea mai celebră piesă muzicală inspirată de fluviu: „Dunărea albastră”. Începe lent, cu cornul sunând stins, pe fundalul viorilor,  tema atât de familiară a valsului, pentru ca apoi tot mai multe instrumente să-şi adauge glasurile; ritmul se înteţeşte, intensitatea sunetului sporeşte şi totul parcă începe să se înalţe şi să crească, devenind mişcare avântată, ameţitoare – vârtejul îmbătător al valsului.

E aproape de necrezut că această bucată muzicală, atât de cunoscută, atât de iubită azi, n-a avut, la început, decât un succes modest. Dar o explicaţie există, deşi poate unele amănunte ţin de legenda creată în jurul ei. 

Iată povestea: iniţial, această piesă, compusă în 1866 de Johann Strauss II (Johan Strauss „Fiul”, cum i se spune la noi), a avut şi o parte corală. Dar, atunci când a fost cântată prima dată (15 februarie 1867), versurile cântecului interpretat de cor n-au prea fost pe placul audienţei vieneze. Moralul vienezilor era cam scăzut, căci în 1866 Austria fusese înfrântă de Prusia într-un conflict rămas în istorie sub numele de „Războiul de 7 săptămâni”, în urma căruia Prusia  devenise puterea dominantă între statele germane, iar Austria intrase într-o recesiune economică deprimantă. Versurile, scrise de Joseph Weyl, tratau, cu un umor ironic, starea de lucruri din Viena, la acea vreme, ridiculizând situaţia economică, războiul, politicienii… Se pare că acest umor acid nu le-a picat prea bine celor ce au asistat la premiera „Dunării albastre” – nu făcea decât să pună sare pe rană. 

Dar Johann Strauss, deşi evident dezamăgit de lipsa de succes a compoziţiei sale, nu s-a lăsat copleşit: în acelaşi an 1867, în vederea Expoziţiei Universale de la Paris, a refăcut compoziţia, renunţând la cor şi transformând-o într-o piesă pur instrumentală – iar în această formă, „Dunărea albastră” a înregistrat un succes măreţ. Deşi ulterior s-a mai folosit, ocazional, un alt „set” de versuri (compuse de Franz von Gernerth şi numite "Donau so blau" – „Dunăre atât de albastră” -,  fără semnificaţii politice şi sociale dureroase), varianta instrumentală este cea care a făcut istorie.

Această versiune este cea cântată azi şi devenită atât de familiară, cea pe care am auzit-o cu toţii, interpretată de tot felul de formaţii muzicale, de la cele mai prestigioase orchestre simfonice până la fanfara din parc.

Iar Dunărea continuă să-i inspire pe muzicienii austrieci. În 1996, Joe Zawinul (1932 – 2007), compozitor şi interpret de jazz, a creat simfonia „Poveştile Dunării” – o călătorie muzicală în timp şi spaţiu, prin geografie şi istorie - geografia fluviului şi istoria neamurilor ce trăiesc de-a lungul lui.

Şi cum să nu fi fost inspiraţi artiştii de acest drum de apă, atât de impresionant, al Europei? Poate că epitetele folosite pentru a descrie frumuseţea priveliştilor lui, încântarea resimţită de cei care îl admiră, s-au uzat deja prin prea deasă repetare, dar nu pentru că fluviul nu le-ar mai merita, căci încântarea rămâne aceeaşi: Dunărea îşi păstrează farmecul, iar cei care călătoresc, pe apă sau pe ţărmuri, de-a lungul ei, fie prima, fie a douăzecea oară, îl simt din plin. 

Unul dintre marile farmece ale Dunării austriece îl reprezintă „peisajul construit”, cum spun arhitecţii – acele privelişti îmbogăţite cu mărturii ale existenţei şi activităţii umane, sub forma clădirilor, de la castele măreţe la orăşele tihnite cu farmec provincial, minunat armonizate cu peisajul natural din jur.

O regiune „dunăreană” faimoasă pentru farmecul ei este Wachau, o vale cu relief săpat de apele Dunării şi care se întinde pe vreo 36 km de-a lungul fluviului, între localităţile Melk şi Krems. Este vestită pentru podgoriile – şi, deci, vinurile - sale şi împodobită cu multe aşezări pitoreşti, unele chiar pe malul Dunării, altele la mică distanţă - numai câţiva kilometri - de aceasta. În anul 2000, Wachau a fost inclusă pe Lista UNESCO a Patrimoniului Mondial, pentru însemnătatea ei agricolă şi arhitecturală.

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

Abaţia Melk    Foto: Adrian Mihălţianu

La Melk, înălţată deasupra Dunării, pe un platou stâncos, se găseşte una dintre cele mai mari, vechi şi vestite mânăstiri ale Europei, o abaţie benedictină, întemeiată în anul 1089; a devenit şi mai cunoscută datorită celebrului roman al lui Umberto Eco, „Numele trandafirului”, în care unul dintre personajele principale este tânărul novice benedictin Adso din Melk. Construcţia medievală nu mai există, dar actualul complex de edificii, în stil baroc, datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, nu este mai puţin impresionant. Iar biblioteca abaţiei găzduieşte o extraordinară colecţie de cărţi vechi, printre care sute de manuscrise medievale. 

În celălalt capăt al regiunii Wachau, în apropiere de Krems, străjuieşte, înălţată pe vârful unui deal, altă abaţie benedictină, cea de la Göttweig, tot cu origini medievale şi bogată şi ea în colecţii valoroase de scrieri vechi, gravuri, monede şi istorie naturală. 

Abaţia Göttweig    

De-a lungul ţinutului Wachau se înşiruiesc castele, unele ruinate, dar încă impunătoare – precum Aggstein -, altele bine păstrate, cu siluete elegant înălţate din turnuri şi acoperişuri ascuţite: Schönbühel (un castel particular, pitoresc aşezat pe un pinten de piatră chiar deasupra Dunării) sau Schallaburg, deschis publicului şi înconjurat de grădini frumoase.

Castelul Aggstein    

Castelul Schönbühel    

Castelul Schallaburg    

În drumul ei prin Austria, Dunărea străbate o sumedenie de mici aşezări plăcute - sate şi orăşele dichisite, cu atmosferă paşnică şi tihnită. Unele au însă, ascunsă în trecutul lor, câte o poveste crudă cu cavaleri războinici, dispute şi răzbunări; Dürnstein, de pildă, este cunoscut prin faptul că în 1192-1193, aici, într-un castel – acum ruinat – aşezat deasupra oraşului, a fost ţinut prizonier regele Richard I al Angliei  - sau Richard Inimă-de-Leu, cum este cunoscut în istorie – de către ducele de Austria, Leopold al V-lea, ca urmare a unui conflict pe care îl avuseseră în cursul celei de-a treia cruciade. 

Dürnstein    

Printre micile târguri din salba aşezărilor austriece străbătute de fluviu apar şi oraşe mai mari, cu însemnătate economică extinsă dincolo de turism; magnifica Viena, desigur, urmată de Linz, care, deşi nu foarte populat – aproximativ 270.000 de locuitori în aria metropolitană – este unul dintre principalele centre economice ale Austriei, având în preajmă uzine importante şi un aeroport internaţional.

Întins pe ambele maluri ale Dunării, oraşul – cel de-al treilea ca mărime din Austria – are rădăcini antice, fiind întemeiat de romani, cu numele de Lentia. Aşezat în mijlocul Europei, a fost, în Evul Mediu, un însemnat centru de negoţ, nod unde se încrucişau rute comerciale care, venind de pe ambele maluri ale Dunării, legau între ele toate punctele cardinale ale continentului.

În Linz se găseşte un monument de seamă al patrimoniului arhitectonic medieval al Europei: Martinskirche, considerată de mulţi specialişti drept  cea mai veche biserică din Austria;  construită în perioada carolingiană (secolul VIII), cu material provenit, în parte, de la construcţii romane, a fost menţionată pentru prima oară în anul 799 şi păstrează în mare măsură specificul iniţial.

Ca în orice oraş vechi, dar care ştie să rămână tânăr, ţinând pasul cu vremurile moderne, în Linz, alături de case în stil neoclasic şi biserici cu arhitectură tradiţională, au răsărit în ultimele decenii şi edificii moderne, precum Muzeul de Artă Lentos, grandioasă construcţie inaugurată în 2003, impresionantă mai cu seamă noaptea, când îşi oglindeşte în apele Dunării albastrul feeric al învelişului de sticlă.

Muzeul de Artă Lentos, Linz    Foto: Mikegr / Wikimedia, CC BY-SA 3.0

Linz    

Dunărea a jucat un rol de seamă în evoluţia acestui oraş, influenţându-i destinul de la întemeierea lui de către romani până în epoca actuală, aşa cum influenţează, de secole, în chip mai mult sau mai puţin vădit, soarta tuturor aşezărilor, mari şi mici, înşirate de-a lungul ei, din toate ţările prin care-şi poartă apele.

Dunărea la Linz    Foto: Adrian Mihălţianu

Dunărea la Linz    Foto: Adrian Mihălţianu

Dunărea la Linz    Foto: Adrian Mihălţianu