Prima pagină Cultura

Bătălia Angliei şi blestemul cu aripi al Luftwaffe

Nicu Pârlog | 10.15.2013 | ● Vizualizări: 4245
Duel aerian deasupra Angliei     + zoom
Galerie foto (6)

„Niciodată atât de mulţi nu au datorat atât de mult celor puţini”, a spus Winston Churchill, prim ministrul de atunci al Marii Britanii referindu-se la piloţii militari din cadrul Royal Air Force care au reuşit să oprească puternica flotă aeriană a Luftawaffe-ului german. Numeroasele încleştări şi dueluri aeriene au fost grupate de istorici sub titlul generic de Bătălia Angliei. După succesul Operaţiunii Blitzkrieg, evacurarea din Dunkirk şi predarea Franţei, Marea Britanie era aproape pe cont propriu în faţa maşinii de război germane. Arhipelagului britanic i-a fost aşadar scris să fie salvat de celebra Bătălie a Angliei, cu siguranţă unul dintre momentele decisive ale celui de-al doilea Război Mondial.

 
Cauze şi tensiuni
 
După căderea neaşteptat de rapidă a Poloniei şi apoi a Franţei, Marea Britanie s-a văzut singură în faţa uriaşei maşini de război germane, neînvinse până atunci. De fapt, Hitler aprobase deja planul de invazie terestră a Insulelor Britanice, cunoscut sub numele de Operaţiunea Leul de Mare. Însă pentru asigurarea invaziei terestre asupra britanicilor, Germania Nazistă trebuia să-şi stabilească supremaţia aeriană nu doar deasupra Marii Britanii, ci şi deasupra Canalului Mânecii.
 
Evident, sarcina aceasta i-a revenit lui Hermann Goering, comandantul aviaţiei militare germane, temuta şi celebra Luftwaffe. Deznodământul avea să se concretizeze nu doar în prima campanie de bombardament strategic din istorie, ci şi prima bătălie care avea să fie decisă de rezultatul duelurilor aeriene. Cifrele erau cum nu se poate mai dezechilibrate:
 
-Luftwaffe poseda peste 2.000 de avioane de vânătoare comasate în baze aeriene care se întindeau din Franţa în Norvegia. Forţele Regale Aeriene Britanice, sau Royal Air Force deţineau la acea dată doar 675 avioane de luptă. Totuşi, pe atunci avioanele germanilor erau în mare parte concepute pentru bombardament pe distanţei scurte, intercepţie şi vânătoare. Berlinului îi lipseau avioane de bombardament strategice, de mari dimensiuni, capabile de o misiune completa deasupra Angliei dintr-un singur zbor.
 
Flotilă de avioane britanice de bombardament din perioada celui de-al doilea Război Mondial    
 
Tot atunci, germanilor le lipseau avioane de vânătoare de mare precizie şi fiabilitate. Multaşteptatul avion Messerschmitt Me 262, primul avion de vânătoare echipat cu motor cu reacţie, nu fusese încă inventat.
 
Pe de altă parte, britanicii nu se bazau doar pe un singur as în mânecă. Este adevărat că piloţii din cadrul RAF erau mai bine pregătiţi şi mai experimentaţi, dar britanicii posedau şi un sistem de radare foarte avansat şi eficient pentru acele vremuri, radar care-i avertiza din timp de apariţia flotilelor aeriene inamice.
 
În plus, moralul lor era excelent căci luptau la ei acasă. Nu în ultimul rând, alături de ei luptau peste 140 de piloţi de vânătoare polonezi, excelent antrenaţi.
 
Aceşti piloţi polonezi, puţin amintiţi astăzi, au avut o contrubuţie semnificativă la deznodământul bătăliei, doborând peste 200 avioane germane din totalul celor 1100 avioane pierdute la finalul bătăliei de către Luftwaffe.
 
Ziua Vulturului
 
Germanii doreau să-şi asigure superioritatea aeriană într-un timp cât mai scurt. Mai precis o singură zi, pe care au numit-o sugestiv: Ziua Vulturului. Data exactă a acestei Adlertag, cum se chema în limba germană trebuia stabilită şi aleasă de Hitler în persoană. Până în acel moment, dictatorul german decisese ca aviaţia lui Goering să se limiteze la atacul navelor de transport britanice care traversau Canalul Mânecii, în speranţa scurtcircuitării convoaielor de mărfuri şi provizii necesare Londrei în timp de război.
 
Prin urmare, în prioada cuprinsă între 10 iulie şi începutul lunii august a anului 1940, germanii au bombardat puternic convoaiele maritime. Doar că în acele confruntări au intervenit şi cei mai buni piloţi de vânătoare britanici. În luptele aeriene de deasupra Canalului Mânecii, Luftwaffe a pierdut 248 avioane de bombardament şi vânătoare, în timp ce RAF-ul a înregistrat doar 148 avioane pierdute.
 
Fusese un fel de preludiu sângeros al duelurilor aeriene de deasupra Londrei. Cu toate acestea, bilanţul îi îngrijora serios pe britanici. Nu erau atât de mult resimţite pierderile avioanelor, căci fabricile engleze de profil lucrau nonstop pentru producerea de noi avioane, cât erau de regretate pierderile umane. Un pilot de vânătoare eficient se formează în timp îndelungat, iar timpul părea să joace contra Londrei.
 
Avion de bombardament. Fotografie istorică    
 
Directiva Fuhrerului cu numărul 17 a fost în cele din urmă lansată pe data de 1 august 1940. Ordinele lui Hitler erau clare:
Luftwaffe trebuie să elimine RAF în cel mai scurt timp posibil. Intensificarea războiului aerian trebuie să înceapă din data de 5 august. După terminarea pregătirilor şi stabilirea stării vremii, data exactă va fi stabilită”. 
 
Planul stabilit de strategii militari din cadrul Luftwaffe viza bombardarea istalaţiilor radar britanice. Etapa aceasta urma să pregătească ziua decisivă. Ziua Vulturului. Astfel, Berlinul a stabilit ca data de 10 august să fie hotărâtoarea Zi a Vulturului.
 
Din cauza vremii nefavorabile, distrugerea radarelor nu a fost terminată înainte de 12 august. Cu toate că germanii pierduseră iarăşi mai multe avioane decât britanicii, Luftwaffe a reuşit să distrugă o mare parte din reţeaua de radare. Cu ajutorul extern primit de la Washington, britanicii au reuşit însă să-şi reasambleze radarele în timp record, iar piloţii RAF erau neclintiţi. Germanii pierduseră iarăşi 84 avioane de vânătoare iar englezii doar 8. Vulturul era doborât metodic.
 
Zilele de 14 şi 15 august au avut un deznodământ aproape identic, cu 75 avioane germane lichidate şi doar 35 avioane britanice sfârşite în acelaşi fel.
 
Confruntat cu realitatea dură, Goering a shimbat cu disperare strategia Luftwaffe. La început a interzis orice operaţiune de lichidare a radarelor britanice. În al doilea rând, a decis ca avioanele de tip Stukas să fie retrase de la zbor deoarece se dovediseră a fi extrem de vulnerabile în duelurile aeriene.
 
Carlinga unui avion Spitfire    
 
În ultimul rând, Goering a decis ca avioanele de tip Messerschmitt Bf 109   să nu mai execute misiuni de vânătoare, ci strict de bombardament. Nemulţumit, Goering a mai decis în ultimă fază ca avioanele Messerschmitt Bf 109 convertite în bombardiere să beneficieze de avioane de vânătoare de acelaşi tip care să le escorteze pe perioada misiunilor de bombardament asupra Marii Britanii.
 
Astfel, majoritatea avioanelor de tip Bf 109 au fost transferate bazei aeriene de la Pas de Calais, punctul cel mai apropiat geografic de Bătrânul Albion. Tot în acelaşi scop, grupe mici de bombardiere au fost trimise însoţite de escorte masive de avioane de luptă. Totul pentru a atrage RAF într-o singură luptă decisivă. Aceasta a fost strategia germană, care era cât pe ce să câştige bătălia.
 
Contraatacul buldogului furios
 
Strategia germană a continuat pentru următoarele câteva săptămâni, şi chiar dacă britanicii doborau mai multe avioane inamice decât pierdeau, Luftwaffe câştiga teren încet, dar sigur. Germanii îşi permiteau pe atunci să piardă piloţi şi avioan, pe când RAF, nu.
 
Fără să ştie soarta a decis brusc să fie de partea britanicilor printr-un incident care a stârnit furia tipică de luptă a legendarului buldog englez!
 
În primele ore ale zilei de 25 august 1940 un pilot german al unei aeronave de bombardament de tip He 111, a bombardat accidental centrul Londrei în pofida ordinelor lui Hitler care interzisese orice acţiune asupra capitalei britanice. Evident, nici pilotul german nu şi-ar fi imaginat niciodată consecinţele gestului său atât asupra soartei bătăliei.
 
Turbat de furie şi oripilat de un asemenea atac soldat cu multe victime din partea populaţiei civile necombatante, Winston Churchill a ordonat un raid aerian de bombardament în aceeaşi noapte asupra Berlinului.
 
Un avion de vânătoare de tip Spitfire care survolează coastele maritime ale Angliei    
 
Goering, care ironizase ulterior aviaţia britanică, despre care declarase de nenumărate ori că nu ar fi fost capabilă să bombardeze Germania, avea să aibă parte de o surpriză neplăcută. Deseori, Goering obişnuia ca în cercurile sale de apropiaţi să declare cu emfaza-i caracteristică:
 
Dacă britanicii vor fi vreodată în stare să bombardeze o ţintă de pe teritoriul german, atunci să-mi ziceţi mie Meyer”, cu trimitere la una din denumirile generale dispreţuitoare la adresa evreilor.
 
Spre uluiala berlinezilor, în noaptea de 25 august, un număr de 81 bombardiere britanice de tip Hampden au apărut pe cerul capitalei lor pentru a da o lovitură îndrăzneaţă în inima celui de-al Treilea Reich. Bombardamenul britanic a fost unul ineficient, dar a doua zi dimineaţa, toţi berlinezii îl porecliseră deja „Meyer” pe Goering, o poreclă mai mult decât insultătoare la adresa unuia dintre cei mai antisemiţi dintre apropiaţii lui Hitler.
 
Furios şi ruşinat, acesta a apărut în faţa naţiunii germane, unde a promis solemn că astfel de bombardamente nu vor mai avea loc niciodată. Istoria avea să-l contrazică grav pe această temă. Şi nu numai...
 
Hitler în schimb, era puternic atins în ego-ul său maniac. Nu putea concepe ca un asemenea act de îndrăzneală al britanicilor să nu fie aspru pedepsit.
 
Fuhrerul a apărut a doua zi dimineaţa la postul naţional de radio, unde a dat un comunicat nevrotico-belicos, în stilul său caracteristic.
Dacă britanicii îndrăznesc să ne bombardeze oraşele, noi le vom îngropa pe ale lor”, apoi, în ciuda sfaturilor generalilor săi, Hitler i-a ordonat lui Goering să dezlănţuie o campanie masivă, fără nicio regulă, în scopul distrugerii din temelii a Londrei.
 
Cu toate că bombardamentele furibunde ale germanilor s-au dovedit greu de suportat pentru londonezi, măsura pripită luată de Hitler le-a permis celor din RAF să-şi refacă forţele. Bazele şi fabricile au fost reparate, iar avioanele modernizate în ritm urgent.
 
Avion de vânătoare german de tip Messerschmitt Bf 109 expus într-un muzeu al aviaţiei militare    
 
Noile avioane de tip Hurricane şi Spitfire începeau să provoace pagube din ce în ce mai mari inamicilor germani. De fapt, avionul Spitfire
Mkl devenise singurl avion britanic capabil să se înfrunte de la egal la egal cu redutabilul Messerschmitt Bf 109.
În cele din urmă, piloţii RAF au provocat asemenea pagube germanilor încât Luftwaffe nu şi-a mai permis să piardă piloţi şi avioane deopotrivă.
 
Într-un final toate bombardamentele de zi au fost oprite, iar Operaţiunea Leul de Mare a fost amânată pe termen nedecis. Au mai continuat câteva bombardamente de noapte, dar Bătălia Angliei se încheiase. Britanicii câştigaseră în mod evident, cu toate că la începutul confruntărilor aeriene păreau să aibă a doua şansă.
 
Mulţumită unui bombardier german rătăcit asupra spaţiului aerian londonez, precum şi datorită ego-ului bolnav al lui Hitler, a fost salvat ultimul bastion al libertăţii în Europa celui de-al doilea Război Mondial.