Prima pagină Cultura

Tentative de asasinat care ar fi putut schimba lumea

Nicu Pârlog | 01.29.2014 | ● Vizualizări: 3836
Lunetist de elită     + zoom
Galerie foto (11)

Pentru pasionaţii de istorie şi nu numai pentru ei, simpla imaginare a cursului omenirii în cazul asasinării unora dintre persoanele care au marcat-o, este un exerciţiu deosebit de interesant. Exerciţiu complex, departe de simple estimări ale impactului nebănuit al unor asemenea fapte. Au existat în istorie numeroase tentative de asasinat care dacă ar fi reuşit, ar fi schimbat cu siguranţă nu doar lumea în care trăim, dar ne-ar fi influenţat tuturor vieţile. Bunăoară cum ar fi arătat astăzi lumea dacă tentativele de asasinat asupra lui Lenin, Hitler sau Reagan ar fi reuşit? Sau cum ar fi arătat Europa de astăzi dacă gloanţele pistolului automat i-ar fi secerat viaţa lui De Gaulle? Dar cum ar fi fost România şi Europa astăzi dacă Vlad Ţepeş reuşea să-l ucidă pe Mahomed Cuceritorul în timpul Atacului de Noapte ?

 
 
Incidentul Kyujo
 
 
Acesta a vizat asasinarea Împăratului Hirohito precum şi a altor oficiali niponi de prim rang, fapt care în opinia conspiratorilor ar fi întârziat sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial. Faptele urmau să se petreacă în noaptea de 14 spre 15 august 1945, fiind puse la cale de către unii membri importanţi din cadrul Ministerului de Război al Japoniei, alături de unii agenţi care făceau parte din Garda Imperială.
 
Toţi conspiratorii aveau rang de înalţi ofiţeri, erau credincioşi fanatici ai principiilor de onoare din Codul Bushido al vehilor samurai, şi nu puteau concepe nici în glumă predarea Japoniei în faţa inamicilor Aliaţi. În această direcţie, conspiratorii  l-au ucis întâi pe General-Locotentul Takeshi Mori, comandantul Gărzii Imperiale, într-o încercare de a ocupa Palatul Imperial din Tokyo. Cu ajutorul soldaţilor din a doua Brigadă de Infanterie din cadrul Gărzii Imperiale, conspiratorii au reuşit să-l ţină pe Împăratul Hirohito sub arest la domiciliu.
 
Intenţionau iniţial să-l ucidă, pentru ca Japonia să continue lupta până la dispariţia sa de pe hartă, căci de victorie nu mai putea fi vorba. Însă deoarece nu au reuşit (din fericire) să-i convingă pe comandanţii Armatei Districtului de Est şi cei ai Armatei Imperiale Japoneze să le susţină visul nebunesc, puşi în faţa situaţiei conspiratorii nu au avut curajul să-l ucidă pe Împărat. Prin urmare s-au văzut nevoiţi să se sinucidă prin seppuku.
 
Dacă l-ar fi ucis pe Hirohito şi Japonia continua lupta, Alaiţii ar fi declanşat Operaţiunea Downfall, un plan apocaliptic care ar fi dus la zeci de milioane de morţi în rândul populaţiei civile nipone. Un înalt oficial american din acele timpuri a declarat că dacă Japonia nu s-ar fi predat, alte şapte bombe atomice urmau să fie aruncate asupra ţării în aşa numit-a Zi X, care fusese deja hotărâtă pentru data de 1 noiembrie 1945.
 
Exploxiile bombelor de la Hiroşima şi Nagasaki    
 
 
Citroen-ul de pe Avenue de la Liberation
 
 
Charles de Gaulle, controversatul preşedinte francez şi personalitate  a celui de-al doilea Război Mondial, a avut o serie de întâlniri cu moartea, programate sub forma mai multor tentative de asasinat din timpul lungii sale cariere politice.
 
Nicuna dintre acestea nu a fost atât de aproape de succes precum cea din luna august a anului 1962. Atunci, pe când omul care a fost nu doar unul dintre cei mai importanţi actori ai ultimei Conflagraţii Mondiale, dar şi un artizan al Uniunii Europene, se plimba cu automobilul pe Avenue de la Liberation, moartea era cât pe ce să-l ia în împărăţia sa de tenebre. Automobilul Citroen în care se afla probabil cel mai important personaj din istoria recentă a Franţei a fost lovit de o rafală de gloanţe trasă dintr-o armă automată, chiar dacă maşina gonea cu peste 100 kilometri pe oră pe unul dintre cele mai importante bulevarde ale Parisului.
 
Charles de Gaulle    
 
Cu toate că atacul s-a soldat cu uciderea a doi poliţişti, spargerea geamurilor maşinii şi perforarea tuturor celor patru roţi, şoferul a reuşit ca printr-o minune să fugă de la locul atacului. Atât preşedintele Franţei, cât şi soţia sa erau nevătămaţi. După cum a dovedit ancheta ulterioară, atacul fusese pus la cale de un ofiţer din cadrul Forţelor Aeriene Franceze, înfuriat peste măsură de decizia Preşedintelui de Gaulle de a acorda independenţă Algeriei şi de a priva astfel Franţa de cea mai mare colonie pe care o avea la acea dată.
 
Dacă asasinatul ar fi avut succes, atât Algeria cât şi Franţa ar fi avut mult de suferit în urma tensiunilor care s-ar fi transformat în războaie de gherilă. În plus, statul francez ar fi avut mult de suferit în urma pierderii unui om de calibrul lui de Gaulle, care, după cum avea să se dovedească, mai avea multe de spus în politică, atât pe plan intern, cât mai ales pe plan extern.
 
Tentativă de asasinat    
 
 
Războiul fără Roosevelt
 
 
Este dificil de imaginat cum ar fi arătat astăzi Statele Unite ale Americii dacă în perioada Marii Crize şi a celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost conduse de un preşedinte de calibrul lui Franklin Delano Roosevelt. Iar acest lucru era cât pe ce să se întâmple.
În luna februarie a anului 1933, SUA se zbătea încă în ghearele Marii Crize, iar noul preşedinte F.D. Roosevelt se pregătea de prima sa ieşire în public.
 
Evenimentul urma să aibă loc în Miami, Florida, iar cuplul prezidenţial trebuia să intre în oraş într-un automobil decapotabil. Atunci, un imigrant italian, pe numele său Giuseppe Zangara a tras cinci focuri de revolver înspre maşina prezidenţială. Roosevelt a scăpat nevătămat, dar o parte din gloanţe l-au ucis pe Anton Cermak, nimeni altul decât primarul din Chicago, care pe atunci era alături de Roosevelt în maşină. Zangara a fost rapid imobilizat de mulţime şi dezarmat.
 
A fost apoi condamant la 80 de ani de închisoare, dar a murit câteva zile mai târziu în urma unei peritonite. Dacă Roosevelt murea atunci, lumea de astăzi ar fi arătat cu siguranţă altfel.
 
Franklon Delano Roosevelt şi Winston Churchill    
 
Il Duce şi cele patru atentate
 
Anul 1926 nu fusese deloc un an bun pentru Benito Mussolini, celebrul dictator al Italiei şi aliatul cel mai preţios al lui Adolf Hitler. Colericul, grandomanul şi ambiţiosul personaj a scăpat cu greu cu viaţă din cele patru tentative de asasinat care au avult loc într-un interval de doar şapte luni. În primul dintre ele, Il Duce era cât pe ce să-şi piardă nasul după ce a fost împuşcat de Violet Gibson, o irlandeză care se pare că nu era în deplinătatea tuturor facultăţilor mintale în momentul în care a făcut acest gest. 
 
Pe deplin conştienţi erau însă cei trei bărbaţi care au încercat apoi să scutească lumea de apologetul fascismului. Nu au reuşit nici ei, deoarece fie şi-au ratat ţinta, fie au fost prinşi pe când plănuiau atacurile. Cert este că în loc să-l ucidă pe Mussolini, ei au fost cei care şi-au pierdut pe rând vieţile, fiind lichidaţi de apropiaţii dictatorului.
 
În schimb, dacă ar fi reuşit, războiul mondial care bătea la uşă ar fi durat mai puţin. Cu siguranţă! Cât despre cine i-ar fi succedat în funcţie lui Mussolini, sau ce formă de guvernământ ar fi avut Italia, nimeni nu ar fi putut anticipa, ţinând cont de conjuncturile politico-sociale, precum şi de cele internaţionale din acele timpuri.
 
Benito Mussoloni şi Adolf Hitler    
 
 
Visul de a ucide Fuhrerul
 
 
După ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler, şi mai ales după declanşarea de către acesta a Celui de-al Doilea Război Mondial, în foarte multe cercuri, fie ele din interiorul sau exteriorul Germaniei a încolţit gândul lichidării sale cu orice preţ.
O parte din aceste atentate (27 la număr) au fost foarte aproape de a-şi atinge ţinta, mai ales cele din anii 1939 şi 1944.
 
Cel care avea să facă cea mai mare vâlvă a fost cel din data de 20 iulie 1944, care a avut loc în faimosul Bârlog al Lupului, locul preferat al Fuhrerului din apropiere de Rastenburg. Scopul atentatului, urmărea obţinerea puterii politice în Germania, încetarea instantanee a războiului şi obţinerea păcii cu Aliaţii. Artizanii s-au dovedit a fi o serie de generali de rang înalt din Wermacht, care doreau pe această cale să arate lumii întregi că nu toţi germanii îl susţineau orbeşte pe Hitler conform propagandei agresive a lui Gobbles.
 
Grupul de conspiratori era condus de Colonelul Claus von Stauffenberg care a decis amplasarea unei încărcături explozive sub biroul din camera unde Hitler şi acoliţii săi îşi ţineau şedinţele. Doar că Hitler a fost departe de suflul explozie şi a scăpat cu doar câteva răni. Eşecul tentativei s-a soldat cu peste 7.000 de persoane arestate de Gestapo, dintre care un număr de 4.980 au fost executate rapid. Dacă Hitler ar fi murit atunci, războiul s-ar fi sfârşit aproape instantaneu.
Agent secret înarmat    
 
 
 Gloanţele lui Hinckley jr.
 
 
Este deosebit de interesant să ne imaginăm cum ar fi arătat lumea dacă Preşedintele american Ronald Reagan ar fi murit pe data de 30 martie 1981...
Incidentul a avut loc în timpul unui discurs al acestuia în Hotelul Hilton din capitala Washington. Atunci, Ronald Reagan a fost împuşcat alături de alte trei persoane din suita sa de către John Hinckley jr.
 
Reagan s-a ales cu un plămân perforat şi o puternică hemoragie internă, plus o altă rană în braţul drept. Nimeni nu a fost ucis în atentat, dar James Brady, secretarul de presă de pe lângă Casa Albă a rămas paralizat permanent. Motivaţia lui Hinckley a fost cel puţin bizară: o obsesie erotică legată de actriţa Jodie Foster şi o criză de identitate în urma căreia Hinckley se credea personajul jucat de Robert De Niro în filmul Taxi Driver. 
 
Hinckley jr. este şi astăzi închis într-un spital pentru pacienţi cu afecţiuni mentale.
Dacă gestul său ar fi reuşit, George H.W. Bush ar fi devenit preşedinte cu opt ani mai devreme, dar nu se ştie dacă ar fi reuşit să salveze economia americană precum au făcut-o celebrele măsuri denumite Reagonomics în amintirea lui Reagan.
 
Nici nu se ştie dacă ar fi reuşit să pună presiune pe Uniunea Sovietică cum a făcut acesta. La fel cum nu se ştie dacă ar fi reuşit să-l convingă pe Gorbaciov să dărâme Zidul Berlinului.
 
Fotografie de la locul tentativei de asasinat asupra lui Ronald Reagan    
 
 
Invincibila Armada şi SUA 
 
Oricât de greu ne-ar veni să credem, există o mare legătură între insuccesul expediţiei militare Invincibila Armada şi însăşi existenţa Statelor Unite ale Americii aşa cum ar fi fost ele astăzi.
Cu alte cuvinte, dacă armatele spaniole debarcau în Anglia, deznodământul ar fi însemnat fără doar şi poate execuţia Reginei Elizabeta I şi eradicarea din rădăcini a Bisericii Anglicane şi a cultului protestant.
 
Regele Spaniei, Filip al II-lea era un om deosebit de ambiţios, inflexibil, chiar fanatic, care tăria şi respira romano-catolicism. În anul 1588, Anglia era dor un grup de insule izolate cu mulţi inamici puternici. Spania era pe atunci stăpâna incontestabilă a Lumii Noi. Doar că teribilul Filip, rege al Spaniei, nu se mulţumea cu atât. Cum îi ura d emoarte pe protestanţi, vroia tronul Angliei pentru fiul său alături de transformarea Perfidului Albion într-un devotat supus catolic.
 
Pentru acest deziderat, regele spaniol nu a precupeţit nimic în construirea cele mai mari şi mai puternice flote de război din acele vremuri, intitulată Invincibila Armada. Din nefericire pentru el, strategiile greşite şi vremea furtunoasă au dus la dezastrul flotei sale. Dar dacă lui Filip i-ar fi ieşti planurile, astăzi vorbeam despre Estados Unidos...
 
Dacă ar fi debarcat, armatele sale uriaşe şi resursele colosale ale Spaniei i-ar fi permis să înfrângă fără apel forţele engleze. Filip ar fi eradicat protestantismul iar asta ar fi însemnat că nu s-ar fi fondat nicio colonie engleză protestantă în America, nu s-ar mai fi dezvoltat niciun Imperiu Britanic, şi evident, nu ar fi avut loc nicio Revoluţie Americană care să dea naştere la S.U.A.
Imagine de epocă cu flota Invincibila Armada    
 
 
O lume fără Lenin şi fără Comunism
 
 
Interesantă, nu?
Iar omenirea nu a fost deloc departe de această realitate dacă Fanni Kaplan ar fi ştiut să tragă mai bine cu pistolul. Fanni Kaplan, pe numele său complet Feiga Khaimovna Roytblat-Kaplan era de fapt un agent secret al Mişcării Internaţionale Sioniste.
Ea se dovedise a fi iniţial o figură politică importantă în timpul Revoluţiei Bolşevice. Cu toate acestea, nu aderase total principiilor bolşevice, ci rămăsese o revoluţionară socialistă evreică, iar mişcarea din care făcea parte fusese interzisă de Lenin imediat ce acesta ajunsese la putere.
 
Prin urmare, plină de avânt revoluţionar Fanni Kaplan a decis că Lenin nu prea mai respecta perceptele comunismului şi trebuie lichidat cu orice preţ.
Momentul a fost ales pe data de 30 august 1918, când Vladimir Ilici Lenin ţinea o cuvântate în fabrica Secera şi Ciocanul din Moscova. După ce Lenin a părăsit clădirea şi se pregătea să urce în maşină, Fanni l-a strigat. Când acesta s-a întors, femeia a descărcat trei gloanţe în el. Unul i-a trecut prin haină, altul i-a străpuns gâtul şi plămânul stâng, iar celălalt glonte i s-a oprit în humerus.
 
Cu toate acestea, Lenin a surpavieţuit atentatului, şi chiar s-a folosit de el pentru a-şi creşte popularitatea şi a avea motiv pentru a institui un regim de teroare asupra oponenţilor săi. Incidentul Kaplan a avut loc în aceiaşi zi cu asasinarea lui Moisei Uritsky, Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne în Regiunea de Nord şi şef al filialei temutei CEKA din Petrograd.
 
Cele două incidente au dus la declanşarea unei anchete de proporţii de către CEKA, anchetă care ar fi dus la descoperirea mai multor comploturi puse la cale de către o parte a liderilor comunişti de orientare sionistă care erau dezamăgiţi de politica lui Lenin.
 
Fanni Kaplan a fost executată de CEKA pe data de 3 septembrie 1918.
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă gloanţele sale erau mai bine ţintite?
Ar fi pierdut bolşevicii teren în favoarea menşevicilor, sau ar fi fost înfrânţi de Armata Albă, aprigă susţinătoare a familiei ţariste?
S-ar mai fi ridicat la putere Stalin, sau Rusia avea să fie cucerită uşor de nazişti?
Am fost doar la 3 gloanţe distanţă de o lume total diferită de cea în care trăim astăzi.
 
Agentă secretă înarmată    
 
 
Ce s-ar fi întâmplat dacă era ucis Mahomed Cuceritorul ?
 
Evident, chiar la o primă estimare, multe s-ar fi întâmplat. Bizanţul probabil şi-ar fi revenit, Balcanii ar fi arătat altfel, iar noi românii am fi avansat pe toate planurile, energia creatoare a acestui popor nemaifiind întreptată aproape exclusiv spre lupta de supravieţuire naţională, culturală şi religioasă care ne-a marcat în perioada medievală.
 
Exasperat de refuzul de a plăti tributul impus, şi mai ales de atacurile curajose ale lui Vlad Ţepeş, Mahomed Cuceritorul, cel mai mare lider militar al acelor vremuri, a decis să conducă personal o campanie care să se soldeze la final cu prinderea lui Vlad şi cucerirea totală a Valahiei. Campania era sortită din start eşecului, armata otomană resimţind tin plin tactica de pârjolire a pâmânturilor şi hărţuirile constante ale oamenilor lui Vlad.
 
După insuccesul capturării Bucureştilor şi a insulei fortificate de pe lacul Snagov, turcii ajung pe data de 17 iunie 1462 la poalele cetăţii Târgovişte. Acolo stabilesc locul pentru tabăra de noapte. Toate cronicile vorbesc în termeni laudativi despre atacul de noapte pus la cale în detaliu de geniul militar al lui Vlad Ţepeş. Lupta a durat aproape toată noaptea şi aşa zis-ul atac a constat de fapt în mai multe raiduri ale valahilor.
 
Vlad a avut pierderi minime, dar turcii au pierdut nu doar mulţi soldaţi (circa 15.000) ci şi cai şi cămile. Vlad era să-l ucidă personal pe Mahomed, dar i-a greşti cortul, atacând corturile a doi mari viziri, Işak Paşa şi Mahmud Paşa. Pentru insuccesul operaţiunii militare care viza uciderea lui Mahomed Cuceritorul, unele cronici dau vina pe boierul valah Galeş care nu a avut curajul să conducă un atac separat asupra taberei otomane, atac care probabil i-ar fi permis lui Vlad să aibă timp să atace toate corturile.
 
Atacul de noapte de la Târgovişte - pictură de Th. Aman