Prima pagină Cultura

De la medicamente la droguri ilegale. Istoria consumului de plante halucinogene

Roxana Ruscior | 05.22.2014 | ● Vizualizări: 8050
De la medicamente la droguri ilegale. Istoria consumului de plante halucinogene     (Foto: Shutterstock) + zoom
Galerie foto (12)

În urmă cu doar 100 de ani, droguri interzise astăzi prin lege erau prescrise de medici ca tratament, sub diferite forme. Folosirea acestor plante halucinogene datează din cele mai vechi timpuri, acestea fiind utilizate iniţial în scopuri religioase, ulterior fiind descoperite şi calităţile lor curative.

În sens larg, prin cuvântul „drog” se înţelege orice substanţă care provoacă o modificare biochimică asupra creierului sau trupului. În sens particular însă, definiţiile sunt mult mai contestate.

De exemplu, tutunul şi alcoolul nu sunt considerate droguri, iar susţinătorii consumului de cannabis susţin că aceasta este o plantă medicinală, nu un drog. La fel, membrii triburilor care consumă ritualic ayahuasca sau kava ar fi uluiţi dacă li s-ar spune că prin aceste ceremonii se droghează.

Să nu uităm de un drog numit „soma” (termen preluat apoi, cu un alt sens, în celebrul roman al lui Aldous Huxley „Minunata lume nouă”), despre care scriu atât Vedele, vechile texte sacre indiene, dar şi Avesta, scrierile zoroastrienilor, care o numesc „haoma”.

Este vorba de o plantă din care se poate obţine o poţiune sau o băutură pe care o consumau zeii şi care le conferea acestora puteri supranaturale, inclusiv nemurirea.

Oamenii care ştiau care este această plantă o puteau folosi la rândul lor, pentru a comunica mai bine cu zeii. Nimeni nu ştie despre ce plantă era vorba în aceste texte, dar e posibil să fi fost de fapt cannabisul sau ephedra sinica.

Un alt candidat important este însă ciuperca halucinogenă Amanita muscaria, care era folosită de triburile din Siberia din cele mai vechi timpuri.

Efectul terapeutic al plantelor halucinogene

Un papirus egiptean din jurul anului 1.600 î.e.n. descrie pentru prima dată folosirea în scop terapeutic a macului. Nu se ştie însă dacă planta era folosită ca opiu sau ca aliment ori în scopuri religioase. Cert este însă că era recunoscută pentru calităţile sale analgezice.

Trebuie precizat însă că în trecut medicamentele nu erau folosite cum sunt acum, prin recomandări general valabile, ci erau concepute special pentru fiecare pacient în parte. Prin urmare, fiecare tratament era unic.

În plus, terapeuţii erau nevoiţi să valorifice la maxim şi efectul placebo, având în vedere că numărul de remedii erau limitat şi deseori acestea erau prea puţin eficiente.

Pedanius Dioscorides, născut în Asia Minor, a fost printre primii care a notat efectele diferite pe care le au anumite cantităţi din aceeaşi plantă asupra pacienţilor.  El a observat că o doză mică poate calma un bolnav agitat, o doză mare îl face să-şi piardă cunoştinţa, în timp ce o doză şi mai mare îl va ucide.

Plantaţie de cannabis    

Timp de 1.500 de ani, tratatul său de medicină a fost considerat valabil şi folosit de medicii din Europa medievală. Prima facultate de botanică a fost înfiinţată în anul 1533, în cadrul Universităţii din Padova. Astfel, plantele au ajuns să fie mult mai bine cunoscute şi au apărut cataloage ilustrate.

În această perioadă apar menţionări ale cannabisului, dar la început nu pentru efectele sale psihotrope. Cânepa era folosită pentru textile, dar şi în scop medicinal, ca tratament la durerile de cap.

În secolul al XVI-lea este stabilită categoria plantelor narcotice, printre care este menţionat opiul, dar şi alte plante, cum este belladonna sau mandragora, care, combinate şi consumate în doze mari nu mai au efect terapeutic, ci devin droguri care afectează puternic creierul.

După cucerirea Lumii Noi, europenii au avut acces la tot mai multe plante energizante. Au descoperit tutunul, ciocolata, dar şi frunzele de coca, pe care amerindienii le mestecau ca să alunge somnul şi foamea, dar şi ciupercile halucinogene ale aztecilor, prin care aceştia credeau că intră în comuniune cu demonii.

În această perioadă, Theophrastus von Hohenheim, cunoscut mai bine drept Paracelsus, a colindat lumea, punând bazele unor noi tratamente, axate de substanţe concentrate şi rafinate. Multe din pudrele şi tincturile sale aveau un puternic efect halucinogen.

De exemplu, sticluţele care conţineau „ulei dulce de sulf” erau de fapt pline cu eter, substanţă care avea să fie folosită mai târziu ca anestezic, revoluţionând astfel medicina.

Tot Paracelsus a inventat celebrul laudanum, o tinctură care conţinea opiu şi alcool, prezentată de discipolii săi drept un panaceu, care alungă orice durere şi aduce somnul.

Aceste sticluţe, uşor de procurat şi recomandate pentru diferite probleme de sănătate, au dus curând la apariţia unor cazuri de dependenţă, poate printre primele din istoria modernă.

Samuel Taylor Coleridge, de exemplu, consuma regulat opiu, pentru a scăpa de insomnie, anxietate şi migrene. Nu ezita însă să laude efectele plăcute, neaşteptate ale medicamentului, care îi producea o stare de euforie.

Fumători de opiu    

În scurt, timp, celebru poet şi filofoz englez a început să procure opiu doar pentru propria sa plăcere.

Discipolul său, Thomas De Quincey, nu a ezitat să relateze într-o serie din revista London Magazine, în 1821, efectele pe care le avea asupra sa consumul acestui drog, în confesiuni cât se poate de sincere.

El considera opiul mai puţin nociv ca alcoolul, pentru că ajuta la stabilirea unui echilibru mental, declara el. Curând însă, aceste plăceri considerate nevinovate au dus la instalarea dependenţei, cu toate problemele care o însoţesc.

Cannabisul a devenit tot mai cunoscut în Europa, deşi sortimentul de cânepă cu efecte psihotrope este cel care se găseşte în Asia şi în lumea arabă. Câteva sortimente de Cannabis sativa au fost identificate ca plantele folosite de consumatorii euforici de haşiş descrişi poveştile 1001 de Nopţi. Şi trupele lui Napoleon au comsunat acest drog în anul 1800, în timpul campaniei din Egipt.

Prima relatare despre efectele cannabisului aparţine unui medic psihiatru din Paris, Jacques-Joseph Moreau de Tours, care a plecat în Egipt în anul 1836 alături de un pacient bogat.

El a observat că în lumea arabă erau mult mai puţine cazuri de boli psihice decât în Europa. La întoarcere, a adus cu el haşiş, o pastă verde făcută din răşina plantei şi îndulcită cu zahăr şi diferite condimente.

După ce a consumat câteva grame din această pastă, a avut halucinaţii, pe care le-a considerat similare celor descrise în basmele arăbeşti. Ulterior, a folosit acest drog pentru a experimenta personal stările pe care le trăiau pacienţii săi.

Reclamă la vin cu cocaină    

În plus, el a recomandat haşişul şi unor scriitori, care puteau descrie apoi efectele drogului în creaţiile lor literare. Scriitori celebri au fost interesaţi să ia parte la acest experiment: Honore de Balzac, Gerard de Nerval, Alexandre Dumas, Gustave Flaubert şi Charles Baudelaire, toţi relatând în câteva din creaţiile lor despre consumul de haşiş.

În jurul anului 1850, medicul italian Paolo Mantegazza a plecat în Argentina, unde a consumat frunze de coca, alături de indienii care aveau acest obicei. El a descris apoi într-o carte efectele plantei: reduce foamea şi oboseala, iar în doze mari provocaă o stare de euforie.

În 1860, chimistul Alfred Niemann a obţinut din 25 de kilograme de frunze de coca un alcaloid alb, cristalin, pe care l-a numit cocaină. Drogul a fost folosit abia zeci de ani mai târziu, ca experiment pe nişte soldaţi bavarezi.

Cocaină    

Un medic german a dat soldaţilor cocaină amestecată cu apă şi a observat o creştere a rezistenţei acestora. El credea că drogul poate înlocui hrana şi odihna chiar şi timp de o săptămână. Ideea i-a atras atenţia unui tânăr neurolog, nimeni altul decât Sigmund Freud, care a experimentat la rândul său efectele cocainei.

A fost uimit de stările foarte intense pe care i le producea cocaina, într-o epocă în care cele mai multe droguri erau folosite ca sedative (opiu, morfină), în timp ce stimulentele erau foarte puţin şi slabe (ceai, tutun, cafea, alcool).

Colegul său, medicul Carl Koller, şi-a dat seama că poate folosi cocaina ca anestezic în chirurgia oftalmologică, acesta devenind apoi principalul rol terapeutic al drogului.

Curând, cocaina a fost introdusă pentru consumul larg în băuturi tonice, cum sunt unele vinuri şi în Coca-Cola, fiind prezentată ca tonic nervos şi remediu pentru isterie, migrene şi melancolie.

Reclamă la cocaină, recomandată ca tratament pentru durerile de dinţi la copii    

Tot în această perioadă au apărut forme mai pure ale cocainei – pudră sau soluţii, produse chiar de companii farmaceutice şi recomandat ca tratament pentru orice problemă medicală.

Şi cannabisul a câştigat mulţi adepţi, fiind tratamentul preferat la medicului regal John Russel Reynolds, care îl prescria reginei Victoria ca remediu pentru migrene şi pentru durerile din timpul travaliului.

Consumul acestor droguri a devenit ceva atât de obişnuit şi de „la modă” încât eroul Sherlock Holmes, creaţia scriitorului Arthur Conan Doyle, a fost prezentat ca dependent de cocaină injectabilă.

Din anul 1914, autorităţile americane au început reglementarea consumului de droguri, interzicând comercializarea acestor substanţe în alte scopuri decât cele medicale.

În anii următori, legi similare au fost date şi în Europa, stabilindu-se astfel care sunt substanţele considerate ilegale. Aceasta este perioadă în care farmaciştii şi chimiştii au început crearea drogurilor de sinteză, printre care heroina şi amfetamina, pentru a le oferi ca înlocuitori la produsele interzise.

Sticluţă cu heroină, folosită ca tratament    

În 1943, un halucinogen mult mai puternic a fost creat, în laboratorul chimistului Albert Hofmann, care a încercat să obţină dintr-un soi de ciuperci un medicament pentru tratarea hemoragiilor. Astfel s-a născut LSD-ul (lysergic acid diethylamide), iar efectele pe care le are în schimbarea percepţiei sunt uluitoare.

Acest drog era folosit la început de psihoterapeuţi, care considerau ca pacienţii aflaţi sub infleunţa LSD pot relata mai uşor despre traumele suferite. Utilizarea lui s-a extins rapid, acest drog devenit preferatul vedetelor de la Hollywood. Din anul 1963 a fost interzis.

 

Plante halucinogene folosite în ritualuri religioase

 

Cele mai vechi artefacte arheologice care atestă folosirea plantelor halucinogene sunt două pipe realizate din oase de pumă, care datează din jurul anului 2.000 î.e.n. Au fost descoperite în anul 1973 într-o peşteră din Anzi, în nord-vestul Argentinei.

Pipele fuseseră folosite pentru a fuma seminţe ale arbustului Anadenanthera, care conţine dimethyltryptamine (DMT). Acesta este unul din cele mai puternice şi cunoscute halucinogene naturale. Când este fumat, produce ameţeală şi stări de vomă, dar şi câteva minute de viziuni stranii, puternice.

DMT este folosit şi acum de şamanii din bazinul Amazonului, care au convingerea că aceste plante pot transforma oamenii în animale, în special în feline sau şerpi.

Prepararea băuturii ayahuasca    

În prezent, triburile amazoniene folosesc pudre şi infuzii de plante care conţin DMT, cum este în special ayahuasca. Interesant însă că experienţele pe care le descriu nu sunt plăcute, ci înfricoşătoare, prin urmare plantele nu sunt folosite în scop recreativ, ci ca o experienţă spirituală traumatizantă, dar în acelaşi timp înălţătoare.

De asemenea, şamanii consideră că atunci când consumă aceste substanţe capată puteri supranaturale, îi pot vindeca de boli pe oameni şi pot prezice viitorul.

Triburile din Pacificul de Sud consumă deseori kava, o băutură făcută din rădăcinile plantei Piper methysticum. Pe lângă efectele halucinogene, această plantă are un rol antifungic şi anticabterian, de aceea în triburile care consumă kava se întâlnesc mai puţine cazuri de sifilis decât în triburile vecine.

Printre efectele stranii ale acestei băuturi se numără o sensibilitate exagerată la sunete şi lumină, astfel încât consumatorii nu pot vorbi decât în şoaptă. Câteva ore mai târziu, cei care au băut kava se bucură de un somn profund, odihnitor.

Tineri care beau kava    

Spre deosebire de consumul de alcool, kava pare să aibă efecte benefice, făcându-i pe consumatori mai generoşi, mai sensibili şi sociabili, de asemenea foarte liniştiţi, capabili să poarte o conservaţie plăcută.

Astfel, kava poate fi comparată cu celebra Pipă a Păcii, fumată de amerindieni când doreau încetarea ostilităţilor şi stabilirea unor relaţii amicale. Rădăcinile de kava se oferă şi cadou, inclusiv la nunţi şi funeralii, fiind de asemenea cunoscute ritualurile de împăcare între şefii de triburi, cu ocazia cărora consumau această băutură.

Băută în cimitir, în timpul rutualurilor funerare, kava îi ajuta pe oameni să intre în legătură cu sufletele celor decedaţi.

În Mexic, triburile de indieni consumau în scopuri religioase mescalină, substanţă halucinogenă care se regăseşte în cactusul peyote.

Plantele din care se prepară kava    

Efectele puternice ale plantei i-au atras atenţia etnografului James Mooney, care a luat parte la un ritual de acest fel al indienilor Sioux. Ulterior, un chimist din Leipzig a reuşit să obţină, în 1890, o formă sintetică a mescalinei.

Considerat un experiment, nu un drog, substanţa a fost folosită de mulţi artişti care doreau să-şi stimuleze astfel abilităţile creative. Aldous Huxley a scris în celebra sa carte, „La porţile percepţiei”,  despre efectele consumului de mescalină.

 

(Surse: Mike Jay - „High Society, The Central Role of Mind-Altering Drugs in History, Science and Culture”, Park Street Press, Richard J. Miller - „Drugged, The Science and Culture Behind Psychotropic Drugs”, Oxford University Press)