Prima pagină Cultura

Valahii din Moravia: românii uitaţi ai istoriei noastre

Nicu Pârlog | 09.12.2014 | ● Vizualizări: 3877
Muzicanţi valahi din Moravia.     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (7)

Problematica comunităţilor străvechi româneşti din Cehia şi Slovacia este, sau ar trebui să fie, una arzătoare pentru autorităţile de la Bucureşti şi nu numai pentru ele, ci şi pentru noi, românii de rând, care nu ştim mai nimic despre existenţa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintă cu siguranţă cele mai misterioase comunităţi de români din afara graniţelor ţării. Până şi de gorali (românii din Carpaţi Poloniei) s-a scris şi s-a vorbit mai mult. Probabil din aceste motive, şi nu numai, românii din Moravia au fost astăzi aproape complet slavizaţi. Limba lor din prezent mai conţine doar câteva cuvinte neaoş româneşti. Cu toate acestea, tradiţiile şi mai ales conştiinţa lor etnică au rămas neatinse de depărtarea de ţară. Probabil, pe viitor, ei vor renaşte naţional şi cultural. Iar de acest lucru suntem respnsabili noi, cu toţii!

 
Scoborâtori din dacii liberi sau transhumanţi din Ardeal?
 
 
Toate sursele istorice indică faptul că aceste comunităţi româneşti din nordul Carpaţilor, astăzi complet izolate geografic şi administrativ de România, au origini străvechi, fiind la fel ca românii din ţară, originari din dacii liberi. Un argument în plus referitor la vechimea lor în regiunea Moraviei de azi, este faptul că cehii i-au găsit deja acolo, când sosiseră să se stabilească.
 
Chiar ei, cehii, au denumit regiunea în care trăiau românii Valassko, pentru a marca astfel componenţa etnică a celor care au ocupat din timpuri imemoriale partea de nord-est a Moraviei. Valaska era şi numele temutului baltag purtat tot timpul asupra lor de aprigii păstori români, care nu se codeau să-l folosească atunci când situaţia o cerea.
 
Desen de epocă, din anul 178z care reprezintă un cioban valah din Brumov, Moravia.    Sursa foto: Wikipedia
 
Referitor la istoria valahilor din Cehia, istoricii şi cercetătorii sunt împărţiţi în două tabere. Prima dintre ele, susţine că aceşti oameni sunt descendenţi direcţi din daci, având ca argument faptul că în timpul regelui Burebista, statul unitar dac se întindea în partea sa de vest până în Elveţia de astăzi, deci cu mult dincolo de ţinuturile Moraviei. Ceilalţi istorici cred că vlahii moravi au fost la originile lor păstori români din Ardeal care din cauza faptului că erau oprimaţi de unguri, au migrat între secolele 14-17 dinspre Ardeal spre Moravia, alegând în cele din urmă să se stabilească acolo.
 
Conform studiilor realizate de istoricii cehi şi slovaci, păstorii români stabiliţi în Moravia proveneau din provinciile istorice româneşti ale Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi chiar din Banat.
 
O trupă folclorică din Valahia Moravă.    Sursa foto: Shutterstock
 
Oricare le-ar fi originea, vlahii moravi au fost dintotdeauna neamuri de păstori, ciobănitul şi creşterea animalelor fiind în mod tradiţional ocupaţia lor de bază. Din nefericire, fiind obligaţi de istorie şi condiţiile geografice să trăiască înconjuraţi de o mare de slavi, vlahii moravi şi-au pierdut treptat graiul românesc iniţial, din care au mai păstrat câteva cuvinte. De fapt, aceşti oameni vorbest o limbă distinctă, un dialect bizar, de neînţeles, cuprins din cuvinte cehe, slovace şi arhaisme româneşti.
 
Din fericire, românitatea lor a fost salvată şi prezervată exemplar în cultura, ethosul, foclorul, cântecele şi costumele lor, precum şi în  „arta” ciobănitului, ocupaţie la care nici cehii, nici slovacii nu se pricep atât de bine precum ei.
 
 
Ciobanii războinici care au speriat dinastia de Habsburg şi Muzeul Vlahilor din Roznov
 
 
Între cuvintele româneşti păstrate integral în dialectul vlahilor moravi, se remacă termeni precum baci, brânză, jintiţă, putină, ciomag, şiţă, zgardă, colaci. Prima lor menţionare istorică datează din anul 976, când cronicarul bizantin Ioannis Skilitzes menţionează în scrierile sale un schimb de populaţie între Bizanţ şi regatul Moraviei. În urma schimbului de populaţie amintit, mai multe familii de păstori vlahi din Valea Timocului şi alte regiuni sud dunărene care aveau relaţii tensionate cu regimul instituit de basileul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, au ales să plece în Moravia. Acolo, talentul lor de păstori pricepuţi le-a asigurat deopotrivă prosperitatea materială, şi aprecierea regilor moravi.
 
 
O altă perioadă de migraţie şi stabilire a păstorilor români în Moravia a fost aceea în care rege al Ungariei era Sigismund de Luxemburg. Conform istoricului Ştefan Meteş care a publicat în anul 1977 lucrarea „Emigrări româneşti din secolele XII-XX”, ultima mare migrare medievală a românilor în Moravia a avut loc în perioada tulbure şi presărată de războaie şi invazii, în care guvernator al Transilvaniei era Iancu de Hunedoara.
 
Regiunea Valassko din Moravia.    Sursa foto: Shutterstock

 
În Evul Mediu şi în perioada renascentistă, valahii moravi au trăit ca oameni liberi şi prosperi, care datorită dârzeniei lor aveau numeroase obligaţii militare. Încă din perioada medievală, valahii moravi au dus o viaţă culturală şi politică separată de cea a grupurilor etnice cu care se învecinau.
 
Conform documentelor vremii, vlahii de aici trăiau de asemenea după regulile impuse de faimosul Drept Cutumiar Valah sau Jus Valachorum, denumit şi Lex Anitqua Valachorum.
Cronicarul Jan Amos Comenius relatează în anul 1620 despre:
Moravii din munţii de lângă Vsetin îşi spun valahi şi sunt un neam deosebit de războinic...Ei refuză să acepte legile Habsburgilor şi timp de trei ani încheiaţi şi-au apărat libertatea cu săbiile”.
 
Mai târziu, în anul 1624, acelaşi cronicar nota că:
Locuitorii din Vsetin şi din împrejurimi continuă să reziste cu armele şi nu pot fi convinşi în niciun fel să renunţe la credinţa lor ortodoxă”.
 
Sat al valahilor din Moravia.    
 
Însă în secolele următoare, doar o parte a valahilor moravi a continuat să-şi păstreze credinţa ortodoxă, majoritatea convertindu-se la protestantism. Din aceste motive, Biserica Catolică şi regii Habsburgi au trecut la represalii:
Locuitorii din Valassko sunt valahi care sunt infractori primejdioşi”, scriau cronicile vremii, în timp ce în arhivele oraşului Zlin din anul 1621 stă scris că : „Valahii sunt turbaţii de care nu putem să scăpăm”.
 
În acelaş an, Albrecht von Wallenstein, comandantul militar din aprtea regimului Habsburgilor al regiunii Vsetin se plângea de valahii care nu mai vroiau să lupte sub comanda sa, iar un alt comisar al Habsburgilor scria că „Valahii sunt din firea lor înclinaţi să fraternizeze cu duşmanii”.
 
În faţa Habsburgilor, păstorii războinici valahii au opus o rezistenţă dârză. Ciobanii români au efectuat numeroase raiduri de pedepsire şi răzbunare faţă de autorităţi.
Valahii moravi au mers până într-atât încât au jefuit şi incendiat oraşele Malenovice, Zlin şi Valasske Mezinci.
Disperat, Wallenstein se plângea împăratului că valahii luptă organizaţi în cete şi în primii ani de război, aceşti ciobani luptători ieşeau mereu victorioşi în luptele cu trupele imperiale.
 
Procesiune a valahilor moravi îmbrăcaţi în costumele lor tradiţionale.    Sursa foto: Shutterstock
 
Datorită vitejiei lor, alături de valahi au venit şi protestanţii unguri, astle că ân anul 1621 toată Moravia de la est de râul Morava era controlată de valahi. Însă după înfrângerea ungurilor şi valahilor de către Habsburgi în urma bătăliei de la Olomuc. Valahii nu s-au supus niciodată cu adevărat, chiar dacă autorităţile austriece au recurs inclusiv la execuţii publice pentru a-i înspăimânta.
 
Astfel că trupele de ciobani români au intrat într-o alianţă neobişnuită alături de ungurii care se aliaseră cu turcii, şi au atacat Vsetin-ul şi ajungând până aproape de Brno. Cu toate acestea, valahii nu au continuat lupta alături de unguri, deoarece păstrau încă o duşmănie ancestrală contra turcilor. După pacea semnată în anul 1624 între unguri şi Habsburgi , cei din urmă s-au folosit de această oportunitate şi i-au atacat pe valahi lângă Vsetin.
 
Doar că dârzenia şi furia ciobanilor războinici a fost fără margine, cronicile notând cu uimire că aceste clanuri de păstori luptători au măcelărit armatele Habsburgilor şi au capturat oraşul Lukov după care s-au aliat cu trupele daneze şi împreună, într-o premieră istorică absolută şi neaşteptată, ciobanii noştrii şi armatele regatului Danemarcei au capturat oraşul Hranice în anul 1626. Contra-atacul lui Wallenstein i-a forţat să se retragă în munţii lor, iar ultima răscoală a valahilor moravi a avut loc în anul 1640, când păstorii au profitat de invazia suedezilor în Moravia. Alianţa dintre suedezi şi valahi a fost una de succes până în momentul în care suedezii s-au retras în anul 1643 pentru a se concentra pe luptele lor cu danezii.
 
Din nefericire, în anul 1644 o campanie masivă a Habsburgilor contra vlahilor a dus la o victorie completă a autorităţilor austriece. Represaliile au fost deosebit de crude culminând cu incendierea satelor vlahe, dezarmarea populaţiei, distrugerea recoltelor mşi confiscarea animalelor domestice, în timp ce aproximativ 20% din totalul populaţiei masculine a fost ucisă în lupte sau executată.
 
Şopron tradiţional dintr-o casă valahă din Moravia.    Sursa foto: Shutterstock
 
Valahii care au fugit au fost urmăriţi de trupele imperiale şi ucişi pe loc. Istoricii susţin că în timpul acelei adevărate campanii de exterminare, circa o treime din populaţia vlahilor moravi a fost ucisă. Vlahilor rămaşi în viaţă le-a fost impus să jure credinţă Habsburgilor şi să se convertească la catolicism, în caz contrar fiind condamnaţi la moarte. Cel puţin aşa dictează Conscriptio Valassko din 16 februarie 1644. În urma acelei campanii de exterminare, fraţii noştri vlahi din Moravia nu şi-au mai revenit niciodată. Din acel moment, vlahii şi-au pierdut progresiv limba şi credinţa, supravieţuind doar etnic, folcloric şi cultural.
 
Din fericire, în prezent, vlahii din Cehia şi Slovacia se bucură de toate drepturile care se cuvin unei asemenea minorităţi etnice care a contribuit în timp la civilizaţia şi cultura Carpaţilor de nord-vest. În Cehia, spre exemplu, autorităţile sunt mândre de moştenirea culturală, istorică şi spirituală pe care au adus-o valahii în Tatra. Drept dovadă, acolo, în oraşul Roznov (avem un oraş cu nume similar şi în Romania) există un mare Muzeu al Culturii şi Civilizaţiei Valahe, care găzduieşte numeroase colecţii şi piese unice din patrimoniul acestor români, prea puţin cunoscuţi în România.