Prima pagină Cultura

World Records Academy consemnează un record mondial mai puţin cunoscut al lui Eminescu

Lucian Vasilescu | 01.12.2017 | ● Vizualizări: 1439

E în firea omului să-şi dorească a deţine recorduri şi întâietăţi. Tot aşa, e în firea oricărei naţii să aibă cu ce se făli. În firea noastră, a românilor, cu atât mai mult. De ce? Pentru că avem tot felul de frustrări istorice.

Iată-le pe câteva dintre ele, nu neapărat în ordine cronologică: n-avem un premiu Nobel (în 1974, când i s-a acordat Nobelul pentru Medicină şi Fiziologie, George Emil Palade nu mai era român, ci american), Nicolae Paulescu a descoperit insulina, dar creditul le-a fost acordat unor canadieni (care s-au ales şi ei cu un Nobel), Traian Vuia a realizat primul zbor cu un aparat autopropulsat, dar cunoscuţi pentru această premieră au rămas fraţii Wright, Petrache Poenaru a inventat la 1827 stiloul, dar nu i-a folosit la nimic, Ştefan Odobleja şi-a văzut uzurpată calitatea de „părinte al ciberneticii” de către Norbert Wiener, Nicolae Teclu a nascocit un tip de arzător (bec) folosit apoi în toate laboratoarele din lume, iar becul e cunoscut acum drept „bec Bunsen”, prima rachetă cu trepte de combustie a fost lansată la Sibiu, la 1555, dar nimeni nu-şi mai aminteşte acest lucru, Aurel Perşu a construit primul automobil cu formă aerodinamică (1924) şi s-a ales cu anonimatul, Henri Coandă a construit şi a zburat el însuşi cu primul avion cu reacţie, iar peste lucrul ăsta s-a aşternut uitarea, notează Mediafax. În fine, un ultim exemplu: cu câţiva ani în urmă, The Saatchi Gallery şi-a propus să vadă cum arată un Top 500 al celor mai importanţi artişti ai secolului XX. Ei bine, Constantin Brâncuşi se afla abia pe locul 17.
 
Era să uit: nu de mult s-au descoperit şi la noi oarece fosile de dinozaur, dar până şi acelea s-a dovedit că aparţin unei specii pitice.
 
Cum n-avem nici munţi cine ştie ce înalţi, nici Marea Neagră nu-i cine ştie ce adâncă, cum nici Dunărea nu-i cea mai lungă gârlă, e de înţeles de ce ne dorim şi noi, ca tot omul, să fim recunoscuţi ca fiind cei mai cei într-un domeniu sau cu ceva anume. Răspunzând acestei acute nevoi naţionale, la finele anului 2008, sub oblăduirea autorităţilor, am purces la construirea unui cârnat. S-a dorit a fi cel mai lung cârnat din lume. Au trudit măcelarii vreme îndelungată şi, într-un final, mândreţea era gata. Am tremurat de emoţie la gândul că am fi putut doborî recordul mondial la categoria cârnaţi. Dar, perfidă deziluzie, n-a fost să fie... Pe 16 februarie 2009, site-ul World Records Academy vestea lumii întregi că o echipă de mezelari croaţi ne-a furat şi această speranţă: cârnatul lor, cu cei 530 de metri ai săi, a fost omologat drept cel mai lung cârnat din lume.
 
Pe site-ul aceleiaşi WRA am găsit, însă, şi un lucru frisonant: aveam şi noi, de mai bine de 130 de ani, un record mondial şi n-am ştiut de el: „Luceafărul” lui Eminescu este cel mai lung poem de dragoste ever!
 
De-acum am intrat şi noi în rândul lumii, suntem şi noi în categoria nemuritorilor care au dat omenirii şi umanităţii cel mai mare cappuccino, cel mai voluminos implant de sâni, cea mai mare plăcintă sau cel mai mare ecler. Poetul naţional ne-a mai smuls, încă o dată, din ghearele anonimatului şi ale mediocrităţii. De data aceasta definitiv. Pentru cei care vor să ştie mai multe despre poemul cu pricina, World Records Academy face şi o scurtă dar inspirată descriere a acestuia. Astfel, datorită WRA, o lume întreagă ştie acum că „Luceafărul” este, citez: „o combinaţie între «Pe aripile vântului», «Star Trek» şi «Love Story».” Adică un fel de produs „3 în1”, aşa cum se spune acum. Ceea ce reprezintă cea mai profundă exegeză a poemului eminescian care a fost făcută vreodată.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: