Prima pagină Cultura

Copiii lui Allah – Ienicerii

Nicu Parlog | 06.13.2008 | ● Vizualizări: 4276
Copiii lui Allah – Ienicerii     no tags + zoom
Galerie foto (1)

Timp de peste 450 de ani Europa Crestina s-a vazut pusa in fata unui paradox implacabil si crud …cei mai teribili soldati care i-au infruntat ostile erau nascuti crestini. Rupti de mici din sanul familiilor acestia au fost transformati de catre capeteniile otomane nu doar in spaima Europei, ci insasi intr-unii dintre cei mai redutabili razboinici care au pasit vreodata pe campurile de lupta. Un popas in lumea lor sumbra dar fascinata este necesar pentru a intelege mai bine drama omului pus in fata furtunilor vremurilor…

Inceputul cosmarului european…

La data intrarii sale in istorie sub sunete tiuitoare de meterhanele, zanganit de iatagane si aroma intrigilor din cafenele, Imperiul Otoman se afla la o faza incipenta formarii oricarei mari puteri militare: aceea in care se consolideaza si se reconsidera forta armata.In secolul 14 al erei noastre razboinicii turci erau intr-o lacoma expansiune, cucerind pe rand provincii intregi din muribundul Imperiu Bizantin si de asemeni regatele armean, sarb, bulgar. Luptele nu au fost usoare nici pentru incercatii luptatori cu ochi ingusti, coborati ca un vartej din stepele Asiei Centrale. Pusi in fata pierderilor de soldati, sultanii turci au venit cu o idee nemaintalnita in istorie pana atunci. Formarea unui corp de armata alcatuit exclusiv din copiii celor aflati sub dominatia otomana. Situatia care a dus la adoptarea unei astfel de masuri era la acea data deloc roza pentru tanarul imperiu turc.

Armata proprie era destul de fragila, fiind formata din oameni liberi de diverse nationalitati, apartinand multitudinii de triburi din Asia si Caucaz pe unde trecuse tavalugul otoman. Sefii de trib respectivi se aflau deseori in conflicte datorate impartirii prazii de razboi, iar ponderea turcilor puri in aceasta armata originala era destul de mica pentru a avea un cuvant hotarator. Astfel, ienicerii au devenit primul corp pedestru al armatei otomane inlocuind ghazii tribali, a caror moralitate si loialitate lasa deseori de dorit chiar si pentru turci….Un alt aspect demn de luat in seama a fost cel psiho-somatic. Capeteniile turce au observat ca europenii din Balcani si Caucaz erau mai inalti, solizi, si mai puternici fizic decat maruntii calareti care apartineau multitudinii etnice turce. De aici pana la ideea inrolarii si antrenarii pentru razboi a copiilor de origine europeana nu a mai fost decat un simplu pas.

Pasul a fost facut de catre sultanul Murad I in jurul anului 1365 sau 1380 dupa unii autori, iar noua titulatura sub care viitorii luptatori adoptati cu forta de catre statul otoman vor face istorie va fi aceea de Ieniceri (in turca Yeni-Ceri inseamna Oaste Noua). Numele lor desemna la inceputuri insasi rolul lor, acela de alternativa pentru vechea armata regulata turca. La inceput, componentii acestor trupe erau non-musulmani liberi care isi ofereau serviciile ca mercenari, si prizonieri de razboi care aveau de ales intre calau si inrolarea in aceste trupe. De fapt puterea centrala otomana reglementase de timpuriu problema robilor sau a captivilor de razboi, instituind darea numita Pendjik (adica o cincime ). Prin aceasta posesorii de robi erau obligati sa predea statului a cincea parte din captivii lor, iar daca erau mai putini de cinci achitau cate 25 de aspri reprezentand a cincea parte din 125 de aspri, pretul unui rob in acele vremuri. Asa a parut categoria de oaste numita "Pendjik-oglani", care a constituit puncul de plecarea pentru corpul armat al ienicerilor.

Cruda Devsirme

Mai apoi, sistemul recrutarii de copii crestini se va numi Devsirme, in treducere directa - Transmutatie. Exceptand robii care puteau fi de orice neam, sistemul Devsirme nu se aplica in egala masura tuturor popoarelor crestine de sub influenta otomana. Se apela la inceput la copiii bulgari, greci, armeni iar mai tarziu in fruntea lor vor trece albanezii, sarbii, bosniacii si gruzinii. Evreii erau scutiti considerandu-se ca nu erau buni luptatori si erau folositi doar in comert. In mod foarte ciudat, istoricul turc I. H. Uzuncarsili afirma in lucrarea sa aparuta in anul 1940, Osmanli Impratorlugunda Kapukulu Ocaklari (Ostile de Poarta in Imperiul Otoman) pe data unor baze istorice, ca nici ungurii sau romanii nu au fost incadrati in legea Devsirme. Autorii rapirilor sporadice de copii romani erau akingii razleti care se dedau la astfel de fapte doar cand stiau ca nu risca sa fie observati de capeteniile turce. Pentru aceste fapte se pare ca akingii riscau pedepse corporale serioase. Acesta este, se pare, motivul pentru care relatarile unor cronicari bizantini despre cereri oficiale de copii de la Vlad Tepes nu sunt confirmate de alte izvoare…

La inceput Devsirme se facea la 3, la 5 sau la 7 ani odata, dar mai tarziu s-a recurs la ea ori de cate ori trupele turcesti ramaneau fara efective. Se recrutau copiii cei mai robusti din familiile cu cel putin doi copii. De obicei, se apela la familiile avute sau la preoti, avandu-se in vedere influenta acestore asupra maselor populare. Nu erau acceptati: cei orfani, saraci, casatoriti, spani, sau prea ambitiosi, cei circumcisi si nici copiii unici in familie. De asemenea, sursele istorice spun ca nu erau primiti nici tinerii cei casatoriti sau cei care vorbeau deja limba turca. Varsta lor varia intre 8-20 ani fiind preferati tinerii intre 14-18 ani.

Adusi la Poarta in grupe de cateva sute, ei primeau uniforme speciale, erau circumcisi, dupa care primeau un nou nume. Apoi unii erau trimisi in Anatolia pentru 3-4-5 sau 7 ani, iar altii erau retinuti in Serai (indeosebi albanezii, bosniecii si circazienii), de preferinta cei mai putin scandalagii si de statura inalta. Din randul acestora multi ajungeau viziri, in felul acesta organizarea unei armate permanente de tipul ienicerilor in continua intarire si diversificare va constitui cel mai important factor al expansiunii turcesti. Pe masura ce Imperiul Otoman isi largea granitele si copiii romani, polonezi, ucraineni si chiar rusi vor face parte din trupele de ieniceri. Devsirme a disparut in secolul 17, din acea perioada voluntarii inclusi in corpul ienicerilor fiind doar de origine musulmana.

Scoala de lupta a ienicerilor

Otomanii au fost primii care au stabilit o armata regulata in Europa, dupa exemplul legiunile romane, si aceasta era insasi corpul ienicerilor. Temutii razboinici purtau uniforma distincta, erau platiti lunar si aveau propriile muzici si marsuri militare. Ienicerii erau singurii soldati care erau platiti de sultan personal, pentru a se evidentia astfel rolul hotarator al acestora in batalii. Tot ei au fost printre primele trupe de soldati din lume care au adoptat armele de foc, inca din secolul al 15-lea , iar in secolul 16 principala lor arma era muscheta care a detronat astfel indragitul iatagan.

In taberele de antrenament, tinerii de origine crestina erau supusi unor dure si sistemeatice antrenamente in cadrul carora invatau manuirea combinata a sabiei si scutului, a sulitei si a iataganului. Acestei arme i se dedica cea mai mare parete a antrenamentului cu arme, datorita eficientei prezentate de acest tip particular de sabie. O alta activitate in care tinerii ucenici intr-ale razboiului erau incurajati sa se angajeze era lupta corp la corp denumita Yagli Kures. Acest gen de intreceri asemanatoare cu luptele greco-romane era de oricine centrasiatica.

In aceste scoli denumite Adjemi Oglan (Scoala de boboci, in traducere directa) tinerii erau incurajati ca, cel putin pe perioada uceniciei, sa ramana celibatari pentru a-si pastra si conserva astfel vigoarea necesara pe campul de lupta. In conditiile simple si aspre, aproape monastice, din cadrul Adjemi Oglan, tinerii crestini erau indemnati sa treaca la Islam cu toata inima, in fiecare seara recitandu-li-se lungi pasaje din Coran. Tot ca parte a dezvoltarii spirituale tinerii ieniceri erau indemnati sa respecte perceptele dervisului Hajji Bektash Wali, mistic turc care a binecuvantat prima trupa de ieniceri. Mai tarziu, Hajji Bektash va deveni patronul spiritual al corpului ienicerilor. Ienicerilor li se permitea sa aiba relatii cu femei de alta religie decat musulmana, dar nu le era permis sa se casatoreasca cu o femeie musulmana decat la retragerea din serviciul militar.Pentru totdeauna ei apartineau strict sultanului si purtau in instanta titlul de Kapikulu (sclav al Portii), titlu care indica legatura lor stransa cu suveranul. Tabăra de antrenament le era casa iar sultanul parinte!

Gloria castigata cu sange

Ca numar de soldati corpul ienicerilor dispunea de obicei de 100-200 000 de indivizi. Trupa ienicerilor era organizata in unitati de dimensiunea regimentelor denumite Orta. Toate Orta cuprindeau centrul ienicerilor numit Ocak, inima si baza trupei. Sultanul Soliman Magnificul a avut 165 de Orte, dar numarul a crescut ajungand la 195. Reputatia lor pe campul de lupta a fost una teribila, sute de ani armatele europene fiind incapabile sa faca fata acestor razboinici feroce. Se spune pe buna dreptate ca ienicerii erau asul din maneca al sultanilor. De multe ori, cand restul trupelor turcesti erau decimate, ienicerii au salvat batalia, castigand-o alaturi de inima sultanului…In timpul asediului Vienei din 1529, ienicerii si-au castigat reputatia de soldati de geniu sapand si minand zidurile acestui oras. Tot ei au fost cei care au cucerit Constantinopolul, au invins definitive pe mamelucii din Egipt, si au spulberat armatele ungare la Mohaci. In timpul bataliei de la Nicopole, dupa ce spahii si akingii au atras cavaleria grea a statelor europene intr-o cursa, truple de ieniceri au masacrat fara mila armatele regilor crestini, necrutandu-i decat pe nobilii cei mari folositi apoi de sultan drept moneda de schimb.

Sfarsitul unei epoci

Pe masura ce ienicerii deveneau tot mai constienti de importanta lor au inceput incet-incet sa se poarte ca un adevarat stat in stat. Anul 1449 a fost martor la prima dintr-un lung sir de revolte ale ienicerilor, atunci au cerut cresterea platilor, cerere care le-a fost indeplinita. In secolul al 17 corpul ienicerilor s-a implicat in tot mai multe lovituri de palat pentru ca in anul 1648 sa ajunga chiar sa il detroneze si sa il ucida pe sultanul Ibrahim I. In anul 1820 ienicerii s-au dovedit incapabili sa inabuse Revolutia Greaca pentru Independenta, in urma acestui fapt atragandu-si dispretul intregii clase politice turcesti in frunte cu sultanul. Anul 1826 avea insa sa le aduca sfarsitul. La acea data sultanul Mahmud II a descis sa formeze o noua armata structurata si echipata dupa model European. Ienicerii au aflat si, plini de furie, au atacat palatul sultanului. Acesta le-a declarat razboi si revolta s-a sfarsit o data cu loviturile tunurilor sultanului asupra sediilor unde erau încartiruiti acestia din Istanbul si celelalte capitale ale provinciilor Imperiului Otoman. Majoritatea trupelor de ieniceri au fost decimate, o parte din supravietuitori fiind executati iar restul surghiuniti.
Astfel se petreceau din istorie neinduplecatii Copii ai lui Allah

Facts

  • Pe timp de pace Ienicerii erau consemnati in baracile lor avand rol de politisti si pompieri.
  • Spre deopsebire de cei nascuti musulmani care purtau in mod traditional barba, ienicerilor le era interzisa aceste podoaba faciala, fiind incurajati in schimb sa poarte mustati. Aceasta a devenit in scurt timp una dintre caracteristicile de baza ale clasei ienicerilor.
  • Atunci cand un ienicer murea din diverse cauze, toata averea acumulata de el era mostenita direct de camarazii din regimentul de unde facuse parte. Obiceiul se chema "Mana Mortului"
  • Dupa retragerea din serviciul militar majoritatea ienicerilor deveneau administratori sau profesori de scoala primara. De asemeni ei continuau sa primeasca pensii de la statul turc.
  • Muzica si marsurile ienicerilor erau deosebit de zgomotoase si spectaculoase in acelasi timp. Instrumentele lor muzicale erau : Dawul- o toba mare, Zurna- un gen de oboi, Naffir-trompeta, Zil-tambalul si numeroase clopote.
  • In prezent fractiunea UltrAslan a galeriei echipei de fotbal Galatasary Istambul se autointituleaza cu mandrie -Ienicerii !

Text de Nicu Parlog