Prima pagină Cultură

Hadrian – un demon pe tronul Romei

Adrian Nicolae | 15.08.2008 |
Hadrian – un demon pe tronul Romei     Hadrian, Antinous, sclav, imparat, evreu, Iudeea, Holocaust, tiran, monarh, Palestina, Galilea, Egipt + zoom
Galerie foto (1)

Betia puterii este o realitate cu care istoria ne-a obisnuit inca din cele mai vechi timpuri. Nu odata s-a intamplat ca monarhi pe care lumea ii considera adevarati salvatori sa se transforme, sub influenta puterii absolute, in tirani ale caror fapte sa se regaseasca in cele mai negre cosmaruri ale umanitatii. Si, poate nicaieri, acest aspect al istoriei trecute nu s-a evidentatiat mai clar decat in Roma antica. Descopera va invita astazi sa calcati pe urmele uneia dintre cele mai controversate si mai neintelese figuri ale Antichitatii, un om ale carui fapte il caracterizeaza deopotriva ca inger si ca demon, imparatul Hadrian.

Hadrian s-ar putea evidentia cu usurinta printre cei mai buni imparati pe care Roma i-a avut vreodata. De altfel, un termen propus de Niccolo Machiavelli in 1503 si preluat de istoricul Edward Gibbon in secolul al XVIII-lea - „Cei cinci imparati buni”, il include pe Hadrian in aceasta categorie selecta, alaturi de Nerva, Traian, Antoninus Pius si Marc Aurelius. Si totusi, cum ar putea fi considerat demon un imparat in timpul caruia Roma prospera din toate punctele de vedere? Cum ar putea fi numit tiran acel monarh filozof pentru care ideile de pace si sensibilitate artisitica il propulsau cu mult peste timpul sau?

Fiul Romei

Desi s-a nascut in Hispania (24 ianuarie 76), mai precis in localitatea Italica, situata la circa 9 kilometri de actualul oras Sevilla, Hadrian a fost considerat de conationalii sai drept un roman veritabil, in care virtutile Cetatii Eterne se impleteau cu un succes nemaivazut de pe vremea lui Octavian Augustus. Sustinut de catre tatal sau adoptiv, nimeni altul decat imparatul Traian, iubit de catre soldatii a caror viata o adoptase si adorat de catre cetatenii Romei, misiunea lui Hadrian de a ajunge pe tronul Imperiului a fost una cat se poate de usoara si de previzibila. Si nimeni nu avea sa regrete, pentru ca in timpul domniei sale, Roma cunostea una dintre cele mai infloritoare perioade din toata istoria sa.

Chiar daca Hadrian a petrecut extrem de putin timp in capitala Imperiului preferand, in schimb, sa viziteze toate provinciile acestuia, lipsa sa nu a fost resimtita nicicand ca un aspect negativ. Protejand si finantand personal artele, consolidand granitele imense ale imperiului creat de stramosii sai, sustinand pacea si incurajand relatiile comerciale cu fostii adversari ai Romei, tanarul imparat se anunta drept un veritabil urmas al lui Romulus sau al lui Octavian Augustus. Inca din primii ani ai domniei sale, Hadrian finanta construirea unui imens templu dedicat lui Zeus in Atena, reconstruia Panteonul roman, si ridica numeroase edificii in Cetatea Eterna, poate cel mai cunoscut dintre ele fiind castelul Sant’Angelo, cunoscut si ca Mausoleul lui Hadrian.

Pe plan militar s-a implicat activ in razboaiele contra dacilor incercand din toate puterile sa mentina provincia cucerita de tatal sau adoptiv. Mai mult, in Britania, Germania si nordul Africii, ridica ziduri puternice ca un semn al intreruperii expansiunii teritoriale a Romei si ca protectie in fata eventualelor atacuri barbare. Tot el a fost cel care modifica legile, protejandu-i pe sclavi de abuzurile stapanilor, si tot el acorda dreptul invalizilor de a folosi baile publice. Era evident ca visul sau era unul maret, un vis in care Imperiul Roman, puternic dar non-agresiv, urma sa se indrepte catre modelul si spiritul luminat al vechilor greci.

Astfel, este greu de crezut ca imaginea aproape perfecta a imparatului se putea transforma pentru totdeauna in cea a unui tiran crud si degenerat, gata sa sacrifice o intreaga natiune pentru a-si satisface orgoliul propriu. Si totusi, un eveniment sumbru avea sa schimbe iremediabil personalitatea monarhului, aruncandu-l pe acesta in tenebrele nebuniei, tenebre din care nu va mai iesi pana la finalul vietii.

Moartea unui vis

Momentul care avea sa schimbe pentru totdeauna viata lui Hadrian s-a petrecut in Grecia, tara in care se nascusera modelele inspiratiei sale: Epicur, Epictet Aristotel, Platon, Heliodorus sau Favorinus. Intr-una dintre calatoriile sale in tara muzelor, imparatul se indragostea de un adolescent pe nume Antinous. A fost, probabil, singura si cea mai mare iubire a lui Hadrian, cu atat mai mult cu cat casatoria pe care deja o incheiase cu Vibia Sabina, o femeie de origine nobila, nu fusese decat una de convenienta.

Imparatul il adopta imediat pe Antinous ca si „companion” si isi dedica din ce in ce mai mult timp scriindu-i acestuia poeme de dragoste. Cei doi vor calatori nedespartiti prin aproape toate provinciile romane, fiind reprezentati numai impreuna in gravuri, la ordinele exprese ale lui Hadrian. Nu era ceva neobisnuit la Roma ca nobilii sa isi aleaga parteneri din randul sclavilor tineri, astfel ca dragostea neobisnuita a monarhului era privita cu intelegere de catre supusii sai. Nu de aceeasi parere era si zeii, cei care, in conceptia multimii, se opuneau unei asemenea relatii.

Astfel, primul semn avea sa vina in Siria, atunci cand Hadrian si Antinous scapau ca prin minune de fulgerul care il ucidea pe preotul ce se afla la doar cativa metri distanta inaintea lor. Le fel se intampla si in Egipt, in timpul unei partide de vanatoare in care doar vigilenta unuia dintre participanti il scapa pe tanarul sclav de furia salbatica a unui leu dezlantuit. Si tot in Egipt venea si momentul fatidic. Aflat alaturi de imparat intr-o calatorie pe Nil, Antinous murea inecat in conditii mai mult decat misterioase. Daca a fost impins peste bord de un rival gelos sau daca, pur si simplu, si-a luat singur viata, nemaiputand indura rusinea de a fi iubitul unui alt barbat, acesta va ramane un mister pentru totdeauna. Se spune ca la aflarea vestii, Hadrian ar fi plans asemenea unui copil, dezonorandu-se in fata propriilor soldati, cei pentru care imaginea unui imparat in lacrimi era un lucru de neimaginat.

Antinous murise, si odata cu el mureau si visele monarhului si ale celor 100 de milioane de supusi ai sai.

Imparatul primului Holocaust

Cuprins de furia neputincioasa in fata destinului, Hadrian il deifica pe Antinous si, poate si datorita orgiilor bahice in care se afunda din ce in ce mai des, imparatul cerea ca in fiecare provincie romana si fie ridicate statui si temple ale noului zeu. Lumea intreaga trebuia sa fie partasa suferintei monarhului si sa se roage pentru iertarea acestuia la picioarele zeului-sclav.

Era scanteia care ducea la aprinderea revoltelor intr-un Imperiu din ce in ce mai slabit si lipsit de mana puternica a unui monarh.

Vestile rele veneau din ce in ce mai des la Hadrian. Iudeea, vesnicul focar al nemultumirilor religioase, se revolta din nou. Evreii distrusesera statuile lui Antinous si isi cereau dreptul de a-si slavi unicul Dumnezeu, lucru de neinteles pentru romanii obisnuiti cu zeitatile zecilor de neamuri supuse. Lider al rebelilor era un fanatic religios, pe nume Simon bar Kokhba, care se autointitulase Mesia si care era sustinut in campania de denigrare a autoritatii latine chiar de catre liderii religiosi evrei.

Intr-un semn de sfidare, care vadea lipsa capacitatii lui Hadrian de a mai percepe realitatile imperiului, acesta ordona ca in Templul de la Ierusalim sa fie ridicata o uriasa statuie a lui Jupiter. Simbol al puterii romane, aceasta ar fi fost suficienta, in conceptia monarhului, sa puna capat razmeritei din indepartata provincie.

Realitatea era insa cu totul alta. Nu mai putin de 400.000 de evrei se aflau deja sub comanda lui bar Kokhba, iar securitatea romanilor aflati in Iudeea, civili sau militari, nu mai putea fi asigurata cu niciun chip. Legiunea a VI-a Ferrata din Galilea, alaturi de cei 12.000 de veterani ai Legiunii a X-a Fretensis, erau infrante rusinos de armata rebelilor. O alta legiune, a XXII-a Deiotariana, din Alexandria, era decimata la granita Egiptului. Roma se confrunta cu cea mai mare revolta din toata istoria sa.

Pentru Hadrian era insa o vendetta personala. Decimarea legiunilor romane, distrugerea statuii lui Jupiter, dar mai ales distrugerea monumentelor lui Antinous era mai mult decat putea indura monarhul. Acesta il chema tocmai din Britania pe cel mai sangeros general al sau, Julius Severus, si ii incredinta comanda a nu mai putin de 12 legiuni, cu doar una mai putin decat avusese nevoie Traian pentru a supune Dacia, cu scopul de a inlatura pentru totdeauna problemele din Iudeea. Iar Julius Severus urma sa isi confirme pe deplin renumele.

Romanii nu au aratat nici un pic de mila. Fiecare oras, sat sau grota in care se putea ascunde un rebel erau trecute prin infernala masinarie de razboi latina. Masacrele devenisera un lucru obisnuit si, in frenezia data de sangele rebelilor, Severus asasina orice barbat evreu cu varsta mai mare de 14 ani. Istoriul roman Cassius Dio mentioneaza ca nu mai putin de 585.000 de iudei au fost masacrati de legionarii romani, in crunta razbunare a lui Hadrian. Iudeea era pacificata si isi schimba numele in Siria Palestina, in timp ce Ierusalimul devenea Aelia Capitolina. Mai mult, nici unui evreu nu ii era permis accesul in Cetatea Sfanta, indiferent de motiv.

Fostele aspiratii ale imparatului erau acum doar niste vise desarte. Doar 16 ani durase perioada in care pacea stapanise Imperiul. Din monarhul luminat, dedicat artelor si bunastarii supusilor sai, Hadrian devenise unul dintre cei mai sangerosi imparati romani, autorul primului Holocaust din istorie.

Macinat de esecuri si de durere, imparatul se stingea din viata la 10 iulie 138, inecat in amforele de vin cu care isi umpluse singuratatea. Nici macar moartea timpurie a sotiei sale nu ii mai putuse smulge vreun sentiment de compasiune. Ultimul sau poem, scris in timpul betiei care avea sa dovedeasca fatala, era inchinat lui Antinous.