Prima pagină D:News

„O înşelătorie de miliarde de dolari”: ce ar trebui să ştii despre vitamine

Mihaela Stănescu | 06.10.2013 | ● Vizualizări: 36645
Sunt vitaminele o înşelătorie de miliarde de dolari?     (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (1)

Milioane de oameni cred că, dacă iau zilnic suplimente de vitamine, se vor simţi mai bine şi vor trăi mai mult. O carte recent apărută zdruncină aceste convingeri: vitaminele sub formă sintetică nu numai că nu sunt necesare organismului, dar unele dintre pot chiar să mărească riscul de apariţie a unor boli cronice şi riscul de deces.

Se cunosc până în prezent 13 substanţe grupate sub denumirea de vitamine. Dacă oamenii au deficienţe de vitamine, se pot îmbolnăvi de maladii grave, precum beriberi (din cauza carenţei de vitamina B1), pelagra (carenţa de B3), scorbut (carenţa de vitamina C) şi rahitism (insuficienţa de vitamina D).

Cele mai multe dintre vitamine nu pot fi sintetizate în organism, ci trebuie procurate din surse externe - care pot fi alimente sau suplimente. 

Întrebarea nu este dacă oamenii au nevoie de vitamine - evident că au; alte două sunt întrebările cu adevărat importante: de ce cantităţi de vitamine au nevoie şi dacă îşi pot procura aceste cantităţi doar din hrană.

La aceste două întrebări, nutriţioniştii şi producătorii de vitamine dau răspunsuri contradictorii.

Specialiştii în nutriţie susţin că oamenii au nevoie doar de aşa-numita doză zilnică recomandată (DZR), care poate fi obţinută dintr-o dietă obişnuită, în vreme ce reprezentanţii industriei producătoare susţin că alimentele nu conţin suficiente vitamine, deci oamenii au nevoie de cantităţi mai mari, ce pot fi procurate din suplimente.

Însă tot mai multe studii recente arată că administrarea de suplimente de vitamine nu are efectele bune pe care le aşteaptă oamenii, ba chiar poate duce la amplificarea riscului de îmbolnăvire şi deces.

  • În octombrie 2011, cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au constatat că în rândul femeilor care luau suplimente de multivitamine rata de deces era mai mare decât la cele care nu luau. Două zile mai târziu, cercetătorii de la Clinica Cleveland ajungeau la concluzia că bărbaţii care iau suplimente de vitamina E prezintă un risc mai mare de apariţie a cancerului de prostată.
  • Şapte studii anterioare arătaseră deja că, pentru anumite grupuri de populaţie, unele vitamine măresc riscul de apariţie a cancerului şi a bolilor de inimă şi scurtează durata vieţii.

Şi totuşi, în 2012, peste jumătate dintre americani şi 35% dintre britanici luau suplimente de vitamine în mod regulat.

Această fascinaţie faţă de vitamine este legată de personalitatea lui Linus Pauling, un om care, aşa cum spune dr. Paul Offit, autorul cărţii Killing Us Softly: The Sense and Nonsense of Alternative Medicine, a avut dreptate în mod atât de spectaculos, încât a câştigat două Premii Nobel, după care a greşit atât de spectaculos, încât ar putea fi considerat cel mai mare înşelător al lumii.

În 1931, Linus Pauling a publicat o lucrare intitulată The Nature Of The Chemical Bond (Natura legăturilor chimice), pentru care a câştigat Premiul Nobel pentru Chimie, punând bazele unui nou domeniu de cercetare - chimia moleculară - şi contribuind la înţelegerea structurii ADN-ului, iar în calitatea sa de activist pacifist, a câştigat în 1962 şi Premiul Nobel pentru pace. 

Ulterior, însă, la vârsta de 65 de ani, rigoarea ştiinţifică a părut să-l părăsească: a luat de bune sfaturile unui oarecare Irwin Stone - dr. Stone, cum îşi spunea acesta - care studiase doi ani chimia la colegiu, avea o diplomă onorifică de la Colegiul de Chiropractică din Los Angeles şi o foarte dubioasă diplomă de „doctorat” de la o unitate de învăţământ prin corespondenţă, neacreditată. 

Este evident că acest dr. Stone ştia prea puţine despre vitamine; cu toate acestea, a avut îndrăzneala de a-i recomanda lui Linus Pauling să ia câte 3000 mg de vitamina C pe zi, promiţându-i că va trăi cel puţin 25 de ani în plus. 

Incredibil e faptul că Pauling l-a ascultat şi declara, în 1966, că, de când cu vitamina, se simte mai vioi şi mai sănătos, că nu mai suferă de răceli grave şi ca, urmare, mărise doza de vitamina C, ajungând să ia până la 18.000 mg pe zi.

Aceste lucruri au fost declarate în public, iar spuse de un savant cu prestigiul lui Linus Pauling, au avut un efect extraordinar. Începând de atunci, oamenii au asociat figura lui Pauling cu vitamina C.

În 1970, Pauling a publicat o lucrare - Vitamin C And The Common Cold (Vitamina C şi răceala) - în care recomanda oamenilor să ia zilnic 3000 de mg de vitamina C (cantitate care reprezintă de 50 de ori doza zilnică recomandată), considerând că, astfel, răceala va deveni ceva de domeniul trecutului.

Cartea a devenit imediat un bestseller, iar vânzările de vitamina C au crescut colosal.

Alţi oameni de ştiinţă, însă, nu erau atât de entuziaşti.

  • În decembrie 1942, cu 30 de ani înainte ca Pauling să-şi fi publicat prima carte, trei cercetători - Donald Cowan, Harold Diehl şi Abe Baker - de la Universitatea din Minnesota publicaseră în Journal of the American Medical Association un articol numit Vitamins For The Prevention Of Colds (Vitamine pentru prevenirea răcelii), în care concluzionau că, pe baza studiului a 980 de cazuri de răceli studiate, nu existau dovezi suficiente care să arate că vitamina C singură sau în asociaţie cu un antihistaminic era eficientă pentru prevenirea răcelilor.
  • Alte şi alte studii (cel puţin 15), unele efectuate după declaraţia lui Pauling, au testat efectul vitaminei C în prevenirea sau uşurarea evoluţiei răcelilor şi nu au găsit efecte semnificative.

Dar Pauling a mers mai departe. A afirmat, în continuare, că vitamina C, luată împreună cu doze foarte mari de vitamina A (25.000 de unităţi internaţionale), vitamina E (400-1.600 unităţi internaţionale), ca şi cu seleniu şi beta-caroten (un precursor al vitaminei A) poate face mult mai mult decât să prevină răcelile: poate trata cancerul, ca şi, practic, orice altă boală umană. Pauling susţinea că suplimentele de vitamine şi minerale nu numai că pot combate stresul şi îmbătrânirea, dar pot vindeca o gamă extraordinară de maladii: boli de inimă, boli mentale, pneumonia, hepatita, poliomielita, tuberculoza, pojarul, oreionul, varicela, meningita, zona zoster, negii, alergiile, aftele, herpesul, astmul, artrita, diabetul, dezlipirea de retină, ulcerele, accidentele vasculare cerebrale, febra tifoidă, tetanosul, dizenteria, tusea convulsivă, lepra, gripa, boala de iradiere, arsurile, fracturile, glaucomul, insuficienţa renală, bolile vezicii urinare, rabia şi muşcăturile de şarpe.

Până în ziua de azi, afirmaţiile vehiculate de Linus Pauling, deşi nefondate pe argumente ştiinţifice solide, dar aureolate de prestigiul său de savant, sunt luate de bune de către mulţi oameni, care cred cu tărie că o o cură de vitamine pe durata întregii vieţi este o soluţie medicală pentru nenumărate probleme de sănătate.

Credinţa în puterea excepţională a vitaminelor se bazează pe calitatea lor de antioxidanţi - un cuvânt intens vehiculat în ultimii ani de companiile producătoare de suplimente pentru a-şi spori vânzările.

Opoziţia dintre oxidare şi antioxidare a fost prezentată sub forma unei lupte dintre bine şi rău, o luptă care are loc neîncetat la nivel celular. 

În celule, organismul transformă substanţele provenite din hrană în energie, un proces care necesită oxigen şi de aceea este numit oxidare. Una dintre consecinţele oxidării este producerea unor molecule numite radicali liberi (prezentate drept ”rele”). Radicalii liberi pot vătăma ADN-ul, membranele celulare şi peretele intern al vaselor de sânge; nu e de mirare că au fost asociaţi cu îmbătrănirea, cancerul şi bolile cardiovasculare.

Pentru a neutraliza aceşti radicali liberi „răi”, corpul fabrică propriile sale arme - antioxidanţii („buni”). Antioxidanţii pot fi găsiţi, de asemenea, în fructe şi legume - mai ales seleniul, beta-carotenul şi vitaminele A, C şi E.

Studiile au arătat că persoanele care consumă multe fructe şi legume au o incidenţă mai mică a bolilor de inimă şi a cancerelor şi trăiesc mai mult.

De aici, o concluzie aparent foarte logică; dacă oamenii care mănâncă fructe şi legume sunt mai sănătoşi, atunci şi cei care iau suplimente de antioxidanţi vor fi mai sănătoşi. 

În realitate, însă, susţine dr. Offit, aceste persoane care iau suplimente s-ar putea să fie mai puţin sănătoase.

  • În 1994, Institutul Naţional pentru Studiul Cancerului, din SUA, în colaborare cu Institutul Naţional de Sănătate Publică din Finlanda, a studiat 29.000 de bărbaţi finlandezi, toţi fumători, aleşi deoarece prezentau un risc crescut de cancer şi boli de inimă. Subiecţilor, împărţiţi în grupuri, li s-au administrat vitamina E, beta-caroten, ambele sau niciuna dintre aceste substanţe. Rezultatele au fost clare: cei care luaseră suplimente prezentau acelaşi risc de a muri de cancer sau boli cardiace ca şi cei care nu luaseră suplimente - exact opusul aceea ce se aşteptaseră să constate cercetătorii.
  • În 1996, specialiştii de la Fred Hutchinson Cancer Research Centre din Seattle, SUA, au studiat 18.000 de oameni care prezentau un risc mare de a muri de cancer pulmonar, deoarece fuseseră expuşi la azbest. Aceştia au primit vitamina A, beta-caroten, ambele sau niciuna dintre substanţe. Dar cercetătorii au întrerupt brusc studiul când şi-au dat seama că aceia care luaseră suplimente mureau de cancer şi boli cardiace cu rate de 28% şi respectiv 17% mai mari decât cei care nu luaseră nimic.
  • În 2004, cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga au revizuit 14 studii randomizate, ce cuprindeau în total peste 170.000 de persoane care luaseră vitaminele A, C, E şi beta-caroten pentru a vedea dacă antioxidanţii pot preveni apariţia cancerelor intestinale. Din nou, antioxidanţii nu s-au dovedit la înălţimea reputaţiei lor; uimitor a fost faptul că rata decesul era chiar mai mare la cei care luaseră aceste suplimente.
  • În 2005, alte două studii arătau că persoanele care luau suplimente de vitamina E aveau un risc mai mare de deces şi de apariţie a insuficienţei cardiace, comparativ cu cele care nu luau asemenea suplimente.

Numeroase alte studii au găsit asemenea asocieri: persoanele care luau diferite suplimente de multivitamine şi minerale prezentau, adesea, un risc de deces, cancere şi boli cardiovasculare mai mare decât al celor care se lipseau de orice suplimente.

Prin urmare, nimic mai dăunător decât a lua vitamine ori alte suplimente în ideea că „n-au cum să facă rău.”

Iar în ciuda dovezilor ştiinţifice, comerţul cu vitamine prosperă, cifra de afaceri a industriei de profil crescând, de la an la an, cu miliarde de dolari.

Dar cum se explică faptul că antioxidanţii din suplimente nu fac totuşi bine?

Cea mai probabilă explicaţie, crede dr. Offit, este că radicalii liberi nu sunt atât de„ răi” cum au fost înfăţişaţi. Deşi e clar că pot leza ADN-ul şi vătăma membranele celulare, acesta nu e întotdeauna un lucru rău. Organismul uman are nevoie de radicali liberi pentru a distruge bacteriile şi a îndepărta celulele canceroase nou-formate. Însă atunci când oamenii iau doze mari de antioxidanţi, echilbrul dintre producţia de radicali liberi şi distrugere este deranjat, ducând la o stare nenaturală, în care sistemul imunitar devine mai puţin capabil să distrugă invadatorii. Oamenii de ştiinţă au numit acest fenomen „paradoxul antioxidanţilor”.

Oricare ar fi explicaţia, datele arată clar: dozele mari de vitamine şi alte suplimente măresc riscul apariţiei bolilor de inimă şi a cancerului; de aceea, niciun organism naţional sau internaţional responsabil de sănătatea publică nu le recomndă.

În 1980, Pauling a declarat, într-un interviu, că dozele mari, - de ordinul gramelor - de vitamina C nu aveau niciun efect advers asupra sănătăţii. Şapte luni mai târziu, soţia lui a murit din cauza unui cancer al stomacului, iar în 1994, Linus Pauling însuşi a murit de cancer de prostată. (Ce-i drept, avea 93 de ani).

Dar şi azi, în ciuda unui munte de dovezi ştiinţifice, mulţi oameni nu cred că mega-dozele de vitamine pot face rău. Iar faptul că mulţi nu ştiu aceste lucruri se explică, spune dr. Offit, prin două elemente: banii şi politica.

Industria vitaminelor şi a suplimentelor a creat - cu mare succes - o dihotomie falsă. Pe de o parte, sunt aşa-zisele produse naturale: vitamine, minerale, suplimente alimentare, plante medicinale. Oamenii cred că, din moment ce sunt naturale, acestea sunt sigure, nevătămătoare.

De cealaltă parte sunt medicamentele, care, pentru că sunt fabricate de om, sunt privite ca fiind mai periculoase.

Şi totuşi, multe medicamernte, inclusiv antibiotice, sunt derivate din materii prime din natură, deci graniţa dintre natural şi sintetic nu este aşa de clară cum pare.

Apoi, convingerea că produsele „naturale” nu sunt periculoase este cu totul eronată.

Multe produse vândute în magazinele aşa-zis „naturiste” pot fi vătămătoare. Nucşoara poate cauza halucinaţii; tătăneasa, valeriana şi alte plante pot duce la hepatită; pelinul poate să provoace convulsii, frunzele de stevia (din care se extrage un îndulcitor natural foarte la modă) pot afecta fertilitatea; extractele concentrate de ceai verde pot dăuna ficatului; omagul cauzează artimiii cardiace, tuiona (extrasă din tuia) poate produce probleme neurologice, iar extractul concentrat de usturoi poate cauza sângerări interne.

  • Unul dintre cele mai mari dezastre din istoria suplimentelor s-a petrecut în 1992, când aproximativ 100 de persoane s-au îmbolnăvit de insuficienţă renală dinn cauza unui produs de slăbit care conţinea, printre altele, o plantă numită Aristolochia (mărul-lupului). Cel puţin 70 dintre ei au avut nevoie de transplant de rinichi şi dializă; mulţi au dezvoltat mai târziu cancere ale vezicii urinare.
  • În 2008, peste 200 de persoane au fost intoxicate cu seleniu, din cauza ingestiei unor suplimente - Total Body Formula şi Total Body Mega - care , în loc de 200 mg de seleniu pe porţie, cât scria pe etichetă, conţineau 40.800 mg.

Deoarece piaţa suplimentelor alimentare nu este supusă reglementărilor stricte care guvernează comerţul cu medicamente, doar 170 (0,3%) din cele 51.000 de produse noi intrate pe piaţă din 1994 şi până acum beneficiază de teste de siguranţă documentate.

De multe ori, produse foarte mediatizate nu au niciun efect benefic, atunci când eficacitatea lor este măsurata obiectiv, prin studii clinice serioase. Ginkgo biloba, de exemplu, este unul dintre cele mai utilizate 10 produse naturale, pentru presupusa sa putere de a îmbunătăţi memoria şi a scădea riscul instalării bolii Alzheimer. Dar un studiu realizat între 2000 şi 2008 de National Institutes of Health, din SUA, pe 3000 de adulţi vârstnici, care au primit fie un supliment de ginkgo, fie un placebo, a arătat că nu exista nicio diferenţă în declinul memoriei şi apariţia demenţei la cele două grupuri, iar în 2012 un alt studiu a confirmat aceste rezultate.

Nici sunătoarea, recomandată de fitoterapeuţi ca tratament al depresiei, nu a a funcţionat mai bine decât un placebo, într-un studiu desfăşurat între 1998 şi 2000.

Nici echinacea (studiu din 2003, pe 400 de copii) nu s-a dovedit eficientă în prevenirea răcelilor, aşa cum se spunea; singura diferenţă a fost că la acei copii care o luaseră au apărut mai multe erupţii pe piele.

Nici armurariul nu ajută mai mult decât un placebo la combaterea efectelor hepatitei C, după cum a arătat un studiu din 2011 (University of North Carolina) pe 150 de pacienţi infectaţi cu virusul hepatitei C.

Totuşi, asta nu înseamnă că nu există şi suplimente utile. Dintre cele 51.000 de noi suplimente alimentare de pe piaţă, 4 ar putea fi cu adevărat utile, după opinia dr. Offit: acizii omega-3, pentru prevenirea bolilor de inimă; calciu şi vitamina D la femeile aflat în perioada de postmenopauză, pentru a preveni osteoporoza; şi acidul folic în timpul sarcinii, pentru a preveni anumite defecte ale sistemului nervos la făt.

Oricum, însuşi termenul de medicină alternativă, susţine Paul Offit, este înşelător: dacă testele clinice arată că o anumită terapie funcţionează, atunci ea nu reprezintă „o alternativă”, ci este chiar terapia care ne trebuie. Iar dacă nu funcţionează, nici atunci nu reprezintă o alternativă de tratament. De fapt, din acest punct de vedere, „medicina alternativă” nici nu există.

Sursa: The Guardian